Prinși în plase de incompetență. România se laudă că are apă, dar nu știe să facă afaceri cu pește, spre deosebire de bulgari

Iar Cehia, pe o suprafață incomparabil mai mică, produce 30.000 de tone de crap anual, de 10 ori mai mult decât noi.

România a avut o acvacultură importantă. Un circuit al peștelui care începea de la stațiile de cercetare, pentru puiet, până la unități de procesare care exportau masiv. A urmat o privatizare fără viziune și am dezvoltat în schimb o uriașă piață neagră a peștelui.

Radu Manolache, antreprenor: ”A crescut consumul de peste pe cap de locuitor, în România, bazându-ne pe 92% importuri”.

Și deși gustul românului pentru pește este în creștere, producția pescărească, marină și de apă dulce e în declin constant. Cu o flotă maritimă mai mult decât modestă și ferme piscicole care se convertesc în pășuni și unități de agrement, cu braconaj în floare și pescari autentici tot mai puțini, dar și fără multe investiții eficiente, piața peștelui de la noi e dominată de importuri.

Radu Manolache: ”Cehia face 50.000 de tone de crap, e cât 4 judete din Romania. Polonia, 20.000, bun, cât face România, mi-e frică și mi-e rușine să vă spun”.

Cătălin Platon, președinte Patronatul Romfish: ”Noi importăm la ora actuală crap și păstrăvi din țările vecine, în valoare de 39 de milioane de euro pe an. În cei 14 ani, în buget, sunt undeva la 700 de milioane de euro pierdere pentru statul român numai din producție din care se puteau lua taxe”.

Iată o afacere din Bulgaria, la 100 de kilometri de Calafat, acolo unde doi asociați privesc cu mândrie, către un lac de acumulare, unde au dezvoltat piscicultură intensivă. Cresc pești în viviere, adică niște bazine plutitoare, unde produc crap, păstrăv și sturioni. Unul dintre asociați e fost vaporean de la Vidin și știe bine românește, el practic ține toate legăturile comerciale cu țara noastră.

Villy, antreprenor bulgar: ”Producția, 90% merge în România. Fără comenzile din România nu avem cui să vindem”.

Trimit anual peste 2000 de tone de pește la noi, chiar 2500 în ani buni. La păstrăv, de exemplu, obțin cam 1300 de tone pe an, din ferma piscicolă, dar și dintr-o păstrăvărie cu unitate de procesare, făcută cu fonduri UE.

”Statul aplică o politică greșită”

Societatea vinde păstrăvul en-gross în România, cu 4 euro și 45 de cenți kilogramul, adică 22 de lei, dar îl livrează gata eviscerat, la cutii cu gheață, de cate 10 kilograme. În acest preț intră și transportul până la noi și rezultă o vânzare de peste 5 milioane de euro pe fiecare an. În România, păstrăvul eviscerat se vinde cu 30 până la 35 de lei kilogramul, în funcție de zonă.

Autoritățile bulgare au avut viziune. Lacurile oricum produc energie hidro, și guvernanții de la Sofia n-au mai legiferat alte costuri pentru acvacultură.

În România, autoritățile tocmai a crescut în această vară redevențele, de 2 sau chiar de 3 ori mai mult, pentru luciul de apă concesionat. Sunt 4 zone tarifare, stabilite de stat și concesionarii trebuie să plătească mai mult.

George Ionescu, presedintele Patronatului Peștelui: ”Și aici, statul aplică o politică greșită, vrea să mărească redevența, nu redevența este metoda prin care încurajezi meseria și obligația de a produce. Adică ți-am dat un bun al statului să îl administrezi. Trebuie să arăți că faci producție UE. Dacă lucrul ăsta s-ar pune la punct, am vedea trei patru ani un spor de producție de 5 pe 20 000 de tone fără probleme”.

Și cum în Bulgaria nu plătește chirie, Villy bagă bani în plase de suprafață care să țină cormoranii departe de viviere, dar are și fonduri și pentru cele subacvatice, în care peștele crește aproape la fel ca în mediul natural.

Villy, antreprenor: ”La patru ani de zile se schimbă plasele Sunt multe plase aici, la mai mult de 400. O plasă, 4000 - 5000 de euro”.

Noi ne lăudăm cu un pește mai bun, bulgarii cu unul mai ieftin.

Villy dezvăluie salariile din ferma sa, unde are în medie, în jur de 90 de angajați: ”1000, 1500 de euro, e un salariu bun”.

Mihai Ionescu, antreprenor în acvacultură: ”Și eu aș plăti salariile astea. Le-aș plăti cu mare drag. Măcar să mi se deducă impozitele pentru muncitorii piscicoli”.

Interesant este că peștele care crește în vivierele bulgărești este de fapt puiet…adus din România, de la un institut de cercetare, aflat la Nucet. Bulgarii recunosc cu jumătate de gură că îl iau ieftin de la noi, pentru că ei nu au institute în domeniu. Am trecut și de partea cealaltă a Dunării, pe pământ românesc.

”Era raiul pe pământ!”

Suntem la cca 80 de km de Calafat, unde am găsit o afacere piscicolă. La Radovan am găsit afacerea lui Nicolae Tulitu, inginer piscicol cu vechime în acvacultura de la noi, în care a lucrat și înainte de 89. Și-ar dori și el viviere pe apă, dar a avut în plan alte investiții. A amenajat o pensiune pe deal, cu vedere spre lacul uriaș pe care îl are concesionat de la ANPA, dar pentru care se judecă deja de câțiva ani cu cei de la APELE Române, care i-ar putea limita nivelul de apă perimetrul administrat.

Litigiul îl împiedică să facă investiții prea mari, în ideea că le-ar putea pierde.

Doljul, ca mai toate județele de la noi, a avut o activitate piscicolă intensă înainte de revoluție. Aici funcționa o uriașă fermă de acvacultură – se numea Piscicola Dunăreni și se întindea pe raza a 2 comune.

N-a mai rămas nimic din ea, conform unui fost angajat, Marian Popa. Omul pomenește o privatizare care ar fi adus-o în Oltenia pe Maria Schutz, fost parlamentar, cu o condamnare cu executare la activ, pentru devalizarea serelor Codlea.

Marian Popa, fost angajat: ”Era raiul pe pământ! S-au cărat două săptămâni de zile, se căra peștele două săptămâni de zile lungi. Dacă a fost de rupere, ce să mai, au venit să o termine. O luară, și pomii care era cea mai mare livada, au pus cartofi, să ne ia ochii. De fapt, la rupere au fost”.

Nu mai e nimic din fosta exploatare. Am găsit în schimb o zonă pentru agrement. O mică porțiune din toată salba de lacuri care aparține de Primăria comunei Bistreț și unde vedem că s-au făcut niște investiții cu fonduri europene, cu fonduri de la Guvernul României și cu finanțare europeană și sunt câteva zone de agrement, dar locul este unul foarte mic și nu vorbim de acvacultură, ci doar de agrement. Lacurile mai sunt, dar nu mai face nimeni acvacultură.

Și dacă la acvacultură stăm prost, la pescuitul comercial e și mai mare jale. Conform datelor oficiale, din pescuit se obțin doar 6.000 de tone de pește anual, de 2 ori mai puțin decât din acvacultură. Prin comparație, din import, ajung în țara noastră aproape 130.000 de tone de pește pescuit.

Pescarii, tot mai puțini, se plâng că, la propriu, nu mai are balta pește. Nici Dunărea, nici zona Deltei, nici râurile mari.

Pescarii vând masiv pește la negru

Și totuși, un cercetător de la Universitatea de Piscicultură din Galați susține că de ani de zile a tot comunicat autorităților că trebuie luate măsuri pentru a regenera populațiile de pește din Dunăre, Deltă și din cursurile mari de apă.

Tudor Ionescu, cercetător: ”Nu e pește, nu e pește, dar dacă l-am lăsa un pic să se reproducă, peștele e un animal prolific, cel mai prolific animal. Dacă am crește dimensiunile minime de reținere, la plase, la crap, acum cred că e 35, dacă ai pune 40 aia înseamnă încă 2 reproduceri, până ajunge la ăia 5 cm de crescut”.

La noi, și numărul pescarilor a scăzut vertiginos , însă cel mai grav este că datele colectate la nivel național, de la cei ce pescuiesc, sunt serios viciate, iar peștele vândut la negru nu e cuantificat.

Asta susține, cu protecția anonimatului, un pescar din zona Galațiului. Omul declară că pescarii vând masiv pește la negru, iar la final de lună dau șpagă, pentru a trece cantități fictive în actele lor. Fac asta pentru a declara, în fals, că își obțin cotele de pește acordate, în baza cărora își pot prelungi autorizațiile de pescuit. Peștele care apare fictiv în acte, e în realitate în cantități mult mai mari și e vândut la negru.

Omul cu identitatea protejată afirmă că în cazul de la Galați, unde pescuiește el, cel care preia peștele deține și asociația de pescari, adică entitatea care le avizează cotele lunare și toți sunt la mâna lui.

În zona Galațiului sunt doar 2 centre și ambele sunt deținute de firma lui Jean Mirică, antreprenor. El are și mașina frigorifică cu care se cară peștele, dar și unul din magazinele din piață. Același Jean Mirică este președintele Asociației Pecarilor din zonă, și toți depind de semnătura lui și de avizul asociației, pentru a-și obține licențele de pescuit.

La asociație s-ar face și mențiunile fictive, privind peștele prins.

Conform legii românești, pescarul nu are voie să vândă la liber peștele prins. E obligat să îl dea la un punct de colectare arondat, iar cei cu centrul îi oferă un preț. Iar vicepreședintele recunoaște că există un monopol.

Costică Vizitiu, vicepreședinte Asociația Lotca: "La Brăila sunt vreo 4 centre din astea. La Galați e unul singur. N-au vrut monopol. Esti constrâns să iti faci cota și dai peștele într-un singur loc”.

Jean Mirică afirmă că totul se face corect și la vedere, pescarii sunt mulțumiți de preț, și nu vede vreo problemă de monopol.

Jean Mirică, președintele asociației Lotca: ”Se întocmesc notele de descărcare, avizul și nota de transport. După aceea, peștele se duce la mașina frigo și de acolo se duce la centrul de primă vânzare. După ce se vinde peștele, atunci pescarul își ia banii. În primul rând cota este mica, alocată”.

Jean Mirică, presedintele asociatiei Lotca: ”Toate avizele se însumează, se face factură, chitanță, și pescarul își ia banii”.

De ani de zile se braconează în numele științei

Pe fondul pieței negre a trimufat și braconajul. Cel mai profitabil, în Deltă și Dunăre, e cel la sturioni.

Cercetătărul Tudor Ionescu susține că de ani de zile, se braconează, la noi, în numele științei. Adică braconierii se acoperă cu acte, să arate că pescuiesc științific, cu o licență specială dată de institutele de cercetare.

Tudor Ionescu: ”Din 2015 până în 2022, vorbim de 470 de exemplare, de sturioni, din care 91% au fost masculi. Lipsesc la apelul de seară undeva la 200 si ceva de femele. Din datele respective”.

În imagini postate de institutul din București apar pescari cu cagulă, care țin legat, la mal, un morun, pe care îl scot la suprafață, să fie filmat. Oficial, peștele ar fi fost prins pentru a fi studiat, însă pescarii cu experiență susțin că acesta ar fi de fapt modul in care se țin ascunsi sturionii braconați.”

Pescar: ”Îl legi cu ață, după ce e prins, și când ai ajuns undeva aici îi dai drumul în apă și el pleacă. Și când a venit clientul l-ai tras afară și gata. Masculul ți-l dau și degeaba, ia-l. Dar icrele sunt ale mele!”.

Piscicultura și pescuitul comercial par mai degrabă pe cale de dispariție în România. Ne lăudăm că avem apă, dar nu știm să facem afaceri cu pește.

Strategia națională a sectorului pescăresc se rezumă la face cine poate, cum poate.