Alice Munro a murit. Scriitoarea canadiană, laureată a premiului Nobel pentru Literatură, avea la 92 de ani
Numită cândva "Cehov canadian" de Cynthia Ozick, Munro a creat o operă bazată pe forme şi subiecte ignorate în mod tradiţional de curentul literar dominant. Abia mai târziu, reputaţia lui Munro a început să crească, poveştile sale discrete despre oameni aparent simpli din Canada, un oraş mic şi lipsit de dramatism, adunând o mulţime de premii internaţionale, inclusiv premiul Nobel pentru Literatură în 2013, potrivit The Guardian, citată de News.ro.
Margaret Atwood a numit-o cândva "unul dintre cei mai importanţi scriitori de ficţiune englezească din epoca noastră".
"Un maestru al formei"Salman Rushdie a lăudat-o drept "un maestru al formei", în timp ce Jonathan Franzen a scris odată: "Munro este unul dintre cei câţiva scriitori, unii în viaţă, majoritatea morţi, pe care îi am în vedere când spun că ficţiunea este religia mea”.
Născută în 1931 într-o familie de fermieri de vulpi şi păsări de curte care locuiau în afara oraşului Wingham, Ontario, şi care se luptau să supravieţuiască în timpul Marii Crize, Munro a mers la universitate cu o bursă şi a studiat timp de doi ani înainte de a se muta la Vancouver împreună cu primul ei soţ, James Munro, în 1951. Descriindu-se ca fiind o "gospodină de categoria B-minus" în această perioadă - trebuia să îi ceară soţului ei bani pentru a cumpăra alimente - Munro a început să scrie atunci când fiicele ei dormeau, păstrând piesele scurte, deoarece era prea greu să se concentreze pentru perioade lungi de timp. ("Eram mare amatoare de sieste", a declarat ea pentru The Observer în 2005).
Poveştile lui Munro au început să fie publicate în reviste precum Tamarack Review, Montrealer şi Canadian Forum, adunând treptat suficient pentru o colecţie care a apărut în 1968.
Operaţia pe cord deschis din 2001 a adus cu sine o percepţie sporită a propriei sale mortalităţi, iar Munro a scris tot mai mult în jurul bolii şi al memoriei. O povestire despre un personaj diagnosticat cu cancer publicată în The New Yorker în 2008, „Free Radicals”, a fost urmată un an mai târziu de recunoaşterea faptului că şi ea a avut cancer. O ultimă colecţie de povestiri, „Dear Life” din 2012, a inclus patru piese autobiografice pe care autoarea le-a numit "primele şi ultimele - şi cele mai apropiate - lucruri pe care le am de spus despre propria mea viaţă".
Vorbind pentru The Guardian în 2013, Munro a explicat că "a scris poveşti personale toată viaţa mea".
"Sper că sunt o lectură plăcută", a spus ea. "Sper că ele îi mişcă pe oameni. Când îmi place o poveste este pentru că face ceva... o lovitură în piept".