O radiografie a conflictului din Gaza. Specialist în relații internaționale: Extremiștii au deturnat ”binele comun”

19-05-2021 | 08:42

În timp ce comunitatea internaţională îndeamnă la încetarea ostilităților, conflictul israeliano-palestinian se adâncește pe zi ce trece, lăsând în urmă suferință, familii îndoliate și mormane de ruine.

Dragoș Barboșanu

De săptămâni întregi, tensiunile au fost la cote înalte în Ierusalim, dar şi în Cisiordania, teritoriul palestinian ocupat de Israel, unde palestinienii au demonstrat împotriva restricţiilor de acces impuse de Israel în anumite zone în timpul Ramadanului şi a posibilelor evacuări ale palestinienilor din Sheikh Jarrah.

Ostilităţile au escaladat dramatic în ultima perioadă, transformându-se, de la războiul devastator dintre Israel şi Hamas din 2014, în cele mai grave violenţe în teritoriul pe care se află 2 milioane de palestinieni.

Pe fondul conflictului, mii de persoane au participat în weekend la manifestaţii pro-Palestina în mai multe oraşe din toată lumea: Paris, Madrid, Londra, Berlin, Haga, Montreal, Washington.

Acum, în ciuda intensificării eforturilor diplomatice pentru a încerca să pună capăt luptelor, atacurile devin tot mai violente.

Într-un interviu acordat pentru știrileprotv.ro, Serban Filip Cioculescu, lector al Facultății de Științe Politice din cadrul Universității București, specializat în relații internaționale și studii europene, explică de ce s-au adâncit frământările din regiune, din perspectiva istoriei zbuciumate dintre cele două tabere, cum s-a ajuns aici și care este atitudinea actorilor politici internaționali cu privire la acest subiect.

Dragoș Barboșanu, știrileprotv.ro: Ambasadorul israelian în SUA şi la ONU, Gilad Erdan, a acuzat duminică mişcarea palestiniană Hamas că a ''premeditat'' un război cu Israelul şi că doreşte ''să preia puterea în Cisiordania''. Ministrul palestinian pentru Afaceri Externe, Riyad Al-Maliki, a denunţat, duminică, în faţa Consiliului de Securitate al ONU, ''agresiunea Israelului'' împotriva poporului palestinian şi a ''locurilor sale sfinte'', menționând că "unii nu vor să folosească aceste cuvinte - crime de război şi crime împotriva umanităţii - dar ştiu că acesta este adevărul". Astfel, legat de escaladarea violentă a conflictului din ultimele zile, care a fost punctul de cotitură, este vorba despre o incitare din partea uneia dintre părţi, sau a fost un climax al tensiunilor constante acumulate în ultimii ani?

Serban Filip Cioculescu, specialist în relații internaționale și studii de securitate: Necesitatea de a fi cât mai obiectivi față de conflictul israeliano-palestinian ne determină să afirmăm că vina aparține ambelor tabere, pentru că extremiștii acestora au reușit să deturneze “binele comun” (pacea și coexistența calmă) împingându-l în zona confruntării și a refuzului total al dialogului. Efortul de a stabili vinovăția unuia dintre actorii implicați sau a ambilor coboară în timp la momentul fondării statului Israel, anul 1948. Expulzarea de către armata israeliană a sute de mii de arabi care au ajuns refugiați în state vecine și nu au mai putut reveni la casele lor a pus bazele unei stări conflictuale continue. Dar să fim sinceri, și arabii au partea lor de vină deoarece ar fi putut accepta planul ONU din noiembrie 1947 de creare a două țări, prin împărțirea Palestinei, însă au dat dovadă de radicalism, miopie politică și super-optimism strategic, crezând că o mare coaliție a țărilor arabe va zdrobi și desființa Israelul. Ei vedeau noul stat evreu ca fiind un implant al statelor colonialist europene, nicidecum ca o revenire istorică legitimă a fostului stat evreu distrus de romani în Antichitate. Arabii și evreii sunt seminții înrudite (semitice), știm acest lucru chiar din Biblie. Un fel de veri primari. Ura între rude e mai teribilă decât cea între simpli vecini, asta e bine știut. Acum opt-nouă zile, protestatari palestinieni au demonstrat violent în Ierusalim contra colonizărilor israeliene din Cisiordania, colonizări puternic criticate de ONU, dar și de UE și de diverse state. Însă e clar că Hamas și Jihadul Islamic în Fâșia Gaza erau pregătite de luptă, stocând mii de rachete și așteptând doar scânteia care să declanșeze iadul și să le ofere legitimitate în decizia de a ataca multiple ținte din Israel. Astfel e clar că ”Acordurile abrahamice” pe care ex-președintele American Trump le-a păstorit, aducând câteva state arabe aproape de Israel (EAU, Bahrain), nu au calmat deloc opinia publică palestiniană, din contră, Hamas și Jihadul Islamic au ajuns la concluzia că posibilitatea creării unui stat palestinian e tot mai redusă, lucru ce pare evident oricărui observator atent al regiunii.

Dragoș Barboșanu, știrileprotv.ro: Şeful armatei israeliene a precizat că a fost cel mai intens ritm de lansare a unor rachete spre Israel înregistrat vreodată. Conform estimărilor lui Aviv Kohavi, arsenalul celor din Fâşia Gaza este de aproximativ 15.000. Cine sprijină Hamas? De unde își obțin muniția?

Serban Filip Cioculescu, specialist în relații internaționale și studii de securitate: Nu știm dacă sunt 13.000, 14.000 sau 15.000 dar e clar că sunt de ordinal miilor și, spre surpriza serviciilor militare de informații din Israel, pot lovi chiar în Ierusalim, nu doar în Tel Aviv și alte orașe mai apropiate de Gaza. Sunt două categorii. Unu, rachete cu rază scurtă de tip Al Qassam, care costă câteva sute de USD bucata și se fabrică artizanal de către extremiștii din cele două grupări menționate mai sus. Ele nu au o precizie mare, rata de succes pare a fi destul de redusă, mai ales când întâlnesc sistemul defensiv colosal al Israelului, Iron Dome, cu o eficiență de circa 90% în interceptarea rachetelor. Iron Dome a fost creat de Rafael Advanced Defence Systems, una dintre bijuteriile industriei militare din Israel, și e perfect pentru anihilarea rachetelor cu rază scurtă și a obuzelor de artilerie (cu calibru de 155 mm). Sistemul e operațional în orice anotimp, indiferent de starea vremii, și a fost instalat în Israel începând cu anul 2011. Dar mai există și a doua categorie, rachetele cu rază mai lungă, care pot atinge zone din estul Israelului, acestea fiind cel mai probabil livrate de Iran direct sau prin interpușii (proxy) acestuia, de exemplu gruparea șiită Hezbollah din Liban sau diverse facțiuni pro-iraniene din Siria. Desigur că Hamas și Jihadul Islamic sunt grupări preponderent sunnite, deci era de așteptat să găsească sprijin mai degrabă în țări arabe sunnite (Egipt, EAU, Iordania), dar monarhiile arabe vor relații bune cu Israel, unul dintre motive fiind și teama de Iranul șiit (stat teocratic) care e bănuit că urmărește hegemonia regională cultivând loialități religioase. Acordurile Abrahamice din anul 2020 au reflectat și această preocupare, desigur puternic alimentată și de SUA, care aveau și au tot interesul ca Teheranul să fie izolat și în relații reci cu țările arabe.

Perspectivele unui ”război la scară largă"

Dragoș Barboșanu, știrileprotv.ro: Ar putea acest conflict să se transforme într-un ”război în toată regula”, așa cum inclusiv emisarul ONU a avertizat?

Serban Filip Cioculescu, specialist în relații internaționale și studii de securitate: Depinde ce înseamnă un “război în toată regula”. Momentan armata israeliană face mult mai multe victime printre arabi decât loviturile de rachetă ale Hamas printre evrei. Asimetria tehnologică și de pregătire e clară, superioritatea israeliană fiind o constantă și în mai vechile războaie arabo-israeliene din secolul trecut. De regulă analiștii militari spun că de la 1.000 de morți în sus discutăm de război, însă desigur că e un număr destul de arbitrar. Momentan este un conflict de joasă intensitate, judecând după numărul de decedați și de răniți, după distrugerile materiale, însă ne putem imagina scenarii de agravare a situației. Borna de 1.000 de morți poate fi atinsă și depășită. De pildă Israelul ar putea lovi și mai multe ținte, ucigând accidental și mai mulți civili, sperând să distrugă laboratoarele unde se fabrică rachetele, locurile de stocare a muniției, centrele de comandă (spre a ucide liderii Hamas și ai Jihadului Islamic). Gaza e unul dintre cele mai populate locuri de pe glob, civilii stau înghesuiți în blocuri și case precum sardelele în cutie. E greu să nu existe victime colaterale, oricât de precise ar fi armele folosite. Sau ar putea decide o intervenție terestră, așa cum au mai făcut în trecut, ocupând cu infanteriști și tancuri capitala si alte zone sensibile din Gaza. Însă s-ar ajunge la gherilă urbană, un fel de mic Stalingrad palestinian, iar opinia publică israeliană nu ar accepta ușor știri despre moartea a zeci sau sute de militari. Israelul se bazează pe conscripția pe scară largă (incluzând și femeile tinere) spre a avea un număr suficient de militari, pe lângă corpul profesionist al ofițerilor și subofițerilor. Luptele în oraș ar echilibra relațiile de putere dintre cele două tabere, care acum sunt dominate zdrobitor de Israel, prin tehnologia sa net superioară și nivelul de pregătire superior al militarilor. Gazanii ar beneficia de cunoașterea terenului de luptă, de pregătirea anterioară a acestuia, ar instala capcane (mine antipersonal, de exemplu) și cuiburi de lunetiști, așa încât Tsahal (armata israeliană) ar fi obligată să elimine aceste focare de rezistență distrugând masiv locuințe și infrastructuri, ucigând civili, și pierzând desigur destui combatanți. Cât despre un sprijin direct al Iranului, adică trimitere de militari sau membri ai Gărzilor Revoluționare, mi se pare foarte puțin probabil. Teheranul nu ar risca un război contra Israelului, care deține arme nucleare, e sprijinit masiv de SUA și la nivel diplomatic și de state arabe precum Arabia Saudită sau EAU. Nici Turcia nu ar risca un sprijin militar pentru Hamas, doar unul discret la nivel diplomatic și economic, pentru că Ankara se află în curs de reconstruire a relației cu Tel Aviv-ul si are nevoie să își refacă relația destul de avariată cu SUA (protectorul principal al Israelului).

Dragoș Barboșanu, știrileprotv.ro: Privind imaginea din ansamblu, violenţele de până acum, de când au început ostilitățile, s-au soldat cu cel puţin 140 de morţi, între care 39 de copii, în Fâşia Gaza. De partea cealaltă, grupările armate palestiniene au lansat cel puţin 2.300 de rachete asupra Israelului, ucigând 10 persoane, dintre care un copil şi un soldat, şi rănind peste 560 de israelieni. De ce se permite masacrarea atâtor vieți și, implicit, încălcarea dreptului umanitar internațional?

Serban Filip Cioculescu, specialist în relații internaționale și studii de securitate: Exact cum am explicat la început, atât palestinienii arabi din Gaza cât și israelienii sunt conduși de radicali, de extremiști. Poate că Yehiyeh Sinwar, una dintre figurile marcante ale Hamas, pare mai aproape de ce numim de regulă un terorist, și este evident că el și Hussam Abu Harbeed, un lider al Jihadului Islamic (recent ucis de o bombă israeliană) sunt inspiratori și organizatori de acte teroriste contra civililor israelieni. Evident că nu le pasă de dreptul umanitar internațional, pe care probabil îl consideră o invenție a “infidelilor” occidentali, străin de doctrina Islamului și o piedică în calea statalității palestiniene. Pe de altă parte și premierul isarelian Benjamin Netanyahu este un extremist, un ins care, pentru a sluji interesul național al poporului său, nu dă două parale pe drepturile legitime ale arabilor palestinieni. Continuarea și intensificarea colonizărilor ilegale din Cisiordania, în ciuda criticilor internaționale, lipsa sa de apetență pentru dialog măcar cu moderații palestinieni (atâția câți mai sunt) și speranța că relația personală foarte strânsă cu ex-președintele american Trump îi va permite să nu țină cont de ceea ce au dreptul legitim să obțină arabii palestinieni, l-au transformat într-un element negativ în cadrul arhitecturii de Securitate din Orientul Mijlociu. Ghinionul lui a fost că Trump a pierdut alegerile. Nu mai vorbesc de procesele de corupție în care e implicat și de tentativele penibile de a sabota semnarea acordului JCPOA (Joint Comprehensive Plan of Action) de către SUA și alte cinci state împreună cu Iranul, în 2015. Fiind însă votat de atâția israelieni în atâtea rânduri, ezit să spun că e un om al trecutului. Evident că pentru cei mai mulți palestinieni, un lider de genul lui Netanyahu este ușot de demonizat, de prezentat ca un terorist. Amintesc aici celebra butadă conform căreia teroristul unuia este luptătorul pentru libertarte al altuia. Interesant e că unele rachete trase din Gaza au căzut tot pe teritoriul acesteia, contribuind la auto-terorizarea palestinienilor de către proprii lideri. De altfel Hamas, când a obținut controlul cvasi-total în Gaza (2007), a avut grijă să elimine fizic sau să-i alunge pe acei palestinieni care nu acceptau conducerea sa radicală, cei din gruparea moderată Fatah. Așadar există acolo și auto-terorism. Hamas și Jihadul Islamic se relegitimizează periodic provocând voluntar martiriul populației palestiniene (un amestec de naționalism și fanatism religios extrem de toxic), știind că Israelul nu are cum să se abțină de la a da o replică militară dură. Doar așa își poate apăra cetățenii și evident guvernul israelit are nevoie și el de relegitimare periodică. Chiar m-am întrebat uneori cum ar fi ca Iron Dome să ajungă în viitor să oprească toate rachetele inamice iar armata israeliană să nu tragă nici măcar o rachetă sau să nu trimită măcar un avion de bombardament către Gaza. Din contră, să trimită imediat ajutoare alimentare civililor palestinieni. Astfel ar decupla cumva radicalii de restul populației. Poate că logica extremismului ar fi învinsă cumva și taberele ar putea relua negocierile. Momentan asemenea gânduri sunt SF.

Israelul are și el cetățeni de etnie arabă (cam 20% din totalul populației) dar le respectă drepturile politice și civice, conform legilor (fiind stat democratic cu tradiție), chiar dacă există unele discriminări implicite privitoare la accesul în funcții publice. Arabii israelieni oscilează între loialitatea față de statul evreu (care totuși nu le solicită să facă stagiul militar obligatoriu, cu excepția beduinilor și a unor arabi creștini, aceștia acceptând să lucreze în cadrul Tsahal) și solidaritate sentimentală, religioasă și etnică cu frații arabi din Gaza și Cisiordania.

Evident că decizia Curții Supreme de a amâna expulzarea unor familii arabe din cartierul Sheik Jarrah al Ierusalimului de Est ar fi trebuit să mai liniștească lucrurile dar există temerea că e doar o amânare a unui deznodământ inevitabil. Israelul se delegitimează teribil ca stat în ochii multor arabi și ai opiniei publice internaționale prin aceste relocări forțate și confiscări de proprietăți arabe, chiar dacă în 2005 când a cedat Gaza palestinienilor și-a mutat tot cu forța proprii cetățeni care nu doreau să plece. Asta nu îi încălzește pe arabii din Cisiodania si Ierusalimul de Est care se văd desproprietăriți arbitrar.
Evident, nu Israelul a reînceput în luna mai ciclul violențelor, dar felul în care executivul din Tel Aviv a blocat orice dialog cu palestinienii pe tema existenței a două state (Israel și Palestina) și a ordonat accelerarea colonizării în West Bank a contribuit din plin la explozia de ură și violență a grupărilor radicale palestiniene. Iar acestea au trecut la atacuri cu rachete, așa cum au mai făcut în trecut, atacuri care ucid și civili, având clar o dimensiune teroristă. Atacurile au fost bine pregătite, extremiștii se așteptau să aibă ocazia să le utilizeze, le mai trebuia doar o scânteie și a venit sub forma incidentului din Sheik Jarrah.

Dragoș Barboșanu, știrileprotv.ro: Este acest conflict o şansă pentru actorii scenei politice să reconsiderare puterea în zona Orientului Mijlociu?

Serban Filip Cioculescu, specialist în relații internaționale și studii de securitate: În ceea ce îi privește pe actorii politici esențiali din cvasi-statul Palestina și din Israel, e puțin probabil ca pe termen scurt să se ajungă la o soluție de pacificare, situața fiind mult prea tensionată. Pe termen lung vor fi încercări, desigur, mai ales cu sprijinul comunității internaționale.

Dragoș Barboșanu, știrileprotv.ro: Din punctul de vedere al Statelor Unite, principalul susţinător al Israelului,"Consiliul de Securitate îşi exprimă îngrijorarea întâlnindu-se, nu este nevoie de mai mult". În această situație, China a anunțat că regretă atitudinea SUA în Consiliul de Securitate al ONU, pe care a acuzat-o că ”din cauza obstrucției ei nu s-a ajuns la un consens”, cerând Washingtonului ''să-şi asume responsabilităţile''. Ce părere aveți?

Serban Filip Cioculescu, specialist în relații internaționale și studii de securitate: China pozează aici aparent în apărătorul drepturilor populației palestiniene dar nu are curajul să condamne direct Israelul. Cum nici Rusia nu o face, menținând o anumită neutralitate. China are afaceri prospere în Israel, a investit în modernizarea unor porturi, dorește să includă Israel în proiectul Belt and Road Initiative (Noul Drum al Mătăsii), așadar e vorba doar de a introduce bățul prin gard și a încerca să mai erodeze puțin din imaginea de putere și autoritate a SUA. China nici măcar nu face parte din “Quartetul Madrid” pentru Orientul Mijlociu (grup creat în 2002 și compus din ONU, UE, SUA, Rusia), menit să ajute la negocierea unei păci israeliano-palestiniene. E tare ușor să te arăți îmbufnat și consternat stând pe margine. De ce nu vine Beijingul cu un plan de pace propriu? De ce nu cere să se alăture Quartetului, din moment ce se vrea actor global?

Conflictul din perspectiva României

Dragoș Barboșanu, știrileprotv.ro: Ambasadorul Palestinei în România, Fuad Karim Saliba Kokaly, a cerut ajutorul României în conflictul cu Israel. ”România a fost mereu implicată în conflictele din Orientul Mijlociu, a avut o poziție moderată și neutră. Contăm pe poziția României și credem că poate ajuta, are experiența din trecut. Sper că poate juca rolul ăsta din nou”, a fost declarația sa. Care este poziţia României în ceea ce înseamnă medierea conflictelor din acea zonă?

Serban Filip Cioculescu, specialist în relații internaționale și studii de securitate: România a recunoscut printre primii Israelul și a stabilit relații cu el cam la o lună după ce acesta s-a proclamat ca stat, în 11 iunie 1948. Din 1969, relații au fost ridicate la nivel de ambasadă. Acum ea se menține neutră în conflictul respectiv, recunoaște suveranitatea și integritatea teritorială a Israelului dar nu poate ignora nici situația palestinienilor. Există sute de mii de israelieni de origine română, deci e firesc să existe relații apropiate între București și Tel Aviv. Atât de apropiate încât ex-premierul Dăncilă a vrut să recunoască mutarea capitalei la Ierusalim (să transfere ambasada acolo), urmând sugestia președintelui Trump si apelul lui Netanyahu. Nu a reușit, s-a lovit de opoziția președintelui Iohannis (care în mod legitim și inspirat s-a situat de partea opiniei majoritare în statele UE), în schimb câteva țări arabe s-au supărat foc pe noi și nu au votat pentru ca România să obțină din nou (a cincea oară) un loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU (în iunie 2019). L-a obținut Estonia cu multe voturi în plus. Deci nu i-am făcut fericiți nici pe israelieni și nici pe arabi, am pierdut pe toată linia.

Avem și români stabiliți în Gaza și West Bank, mai ales românce căsătorite cu arabi, deci e nevoie ca MAE să le ofere protecție la nevoie și acelor oameni. Desigur că ar fi foarte bine să ne implicăm în negocierea unui acord de pace și în formarea unui stat palestinian care să aibă granițe corecte, dar momentan nu avem nici mentalitatea, nici anvergura și nici resursele necesare. În plus suntem parte a UE, deci contribuim la formarea politicii externe a acesteia, și, după cum spuneam, UE este membru în Quartetul Madrid, așa că putem spune că suntem și noi implicați, la nivel diplomatic, în ceea ce va urma acolo.