Cu mapa si sapa, pe strazile Parisului. Doua generatii de oseni si visurile lor complet diferite

01-12-2013 | 12:16

Codul embed a fost copiat

Deschide galeria

1 DECEMBRIE. Luati la un moment dat in strainatate de parintii plecati la munca, mii de tineri crescuti in doua culturi sunt azi la varsta la care se lanseaza in viata.

Stirileprotv

De-a lungul ultimilor 18 ani, Stirile ProTV au urmarit fenomenul migratiei masive a romanilor, iar azi fac o radiografie a noii generatii.

Ne-am intrebat daca de pilda, osenii tineri, un studiu de caz aparte cu oameni harnici si cinstiti, sunt mai mult francezi sau tot romani.

I-am descoperit ca privesc viata diametral opus fata de parinti: se feresc de munca fizica, nu vor sa construiasca vile, sa faca economii, ci vor sa se bucure altfel de viata. Sa faca ce le place, sa castige din talentele pe care le au. Si mai ales, spre deosebire de parintii lor care nu se indura sa lase Occidentul, tinerii-hibrizi intre cele doua tari se viseaza acasa. In Romania, de care de fapt nu s-au despartit niciodata.

CINE SUNT ASTAZI FELICIAN SI PETRICA, DOUA NUME ALE GENERATIEI "TU STII CE MAI FACE COPILUL TAU?"

Felician si Petrica. Felician si Patrick, pe numele lor frantuzesti, sunt veri primari. Copii de oseni, crescuti de bunici in satele Romaniei.

Astazi, ajunsi domni in capitala Frantei. Unul lucreaza intr-o banca franceza, celalalt e consultant in amenajari interioare, ei, impreuna, fac parte din generatia "Tu stii ce mai face copilul tau?", ramasi cu bunicii, dupa ce parintii lor au plecat la munca, in strainatate. Si sunt hotarati sa stie ce vor face pruncii lor.

Patrick: Eu l-am vazut pe tata prima data la 10 ani.
Amalia: Cum de n-a venit niciodata in cei 10 ani?
Patrick: Pai atunci nu se putea.
Felician: Cand era o nunta-n sat ne filmau, toti copii trebuiau sa fie pe caseta, sa ajunga la Paris, trimiteau si ei.
Patrick: Cand am venit prima data era cu viza, el a venit dupa mine, noroc ca nu era multa lume pe strada, dar eu ma gandeam "cum o sa-l recunosc, cine o sa fie tata, norocul meu e care singurul om pe strada si m-am gandit asta trebuie sa fie tata?"
Felician: Taica-miu, cand eram mic era in Israel si-mi trimitea scrisori. Eu o puneam pe mama sa-mi citeasca de cateva ori pe zi scrisoarea aia. Un francez n-ar concepe, nici parintii n-ar mai concepe sa traiasca altundeva. Cand a plecat maica-mea in 96, am plans vreo doua zile, mi-era asa de greu, mi-era super-naspa, aveam o poza si-acum cand ma uit la ea imi vine sa plang, dar dupa-aia iti trece, iti trimite cadouri.
Patrick: Atata ciocolata am mancat ca mi s-au stricat toti dintii.

Pe tatal lui Felician l-am gasit si in 2006, apoi in 2010, pe santier, la Paris. Muncea 12-14 ore pe zi.

Asta faceau in anii trecuti primii oseni ajunsi la Paris. Sate intregi au migrat in Franta, la munca grea. Ridicau case, puneau gresie si faianta, zugraveau pereti, faceau tot ce cerea un santier modern. Isi rupeau spatele cu munca.

Parinti la fara frecventa, cunoscuti de cei mici de pe casete si din poze, credeau ca strainatatea e doar o paranteza in vietile lor si traiau cu dorul a tot ce era romanesc.

"Pai astia, dom'le, mai rasisti ca francezii nu-i nimeni. Sa ma scuze, ca le spun pe vorbe, pai astia au o invidie pe oameni, mortala. Dar n-ar trebui sa aiba. Ca la noi, cand vine un francez eu nu am mancat, am mancat ce a ramas dupa el. Aici, hai, mai, sa fim seriosi. Nu-ti da nimeni ma", spunea tatal lui Felician, Grigore.

"PARINTII NOSTRI AU VENIT CU UN SCOP, SA FACA BANI. NOI AM VENIT SA TRAIM"

Astazi, Felician, fiul lui Grigore, este chiar el pe jumatate francez. Are 24 de ani, din care doar jumatate traiti in Romania. Locuieste in centrul Parisului, exact langa zona pietonala, cu sotia.

Felician: E mic, e frantuzesc.
Amalia Enache: Pai e la Paris, nu in Tara Oasului
Felician: Dar e mai sarmant decat in Tara Oasului, noi l-am restaurat, biroul dintr-o masina de cusut si biblioteca am facut-o din cutii de vin.
Amalia Enache: Va ajunge spatiul asta?
Felician: Pentru noi e perfect.
Amalia Enache: Vreau sa stiu daca e pisica romaneasca.
Felician: Da, romaneasca, din sat de la noi. Rasa pura oseneasca, mananca numai branza, slanina si ceapa.

Pe Raluca a cunoscut-o in Oas, a invitat-o la Paris, iar la a doua ei vizita a cerut-o de sotie.

"Mereu stiam ca o sa am o sotie romanca.", spune Felician.

"In clipa de fata studiez limba si mai incolo o sa fac un curs. Imi place mult sa gatesc, dar si moda, nu m-am hotarat.", spune Raluca Mois.

"E alta generatie, mult mai integrata, alte planuri, cunoatem altfel de oameni, cunoastem o alta calitate a vietii. Ei au venit cu un scop, sa faca bani. Noi am venit cu un alt scop, sa traim. Noi traim acum, nu am venit cu un scop sa strangem bani, altfel nu stateam asa. E un stil de viata adaptat si gata, suntem aici", spune Felician.

Amalia Enache: Parintii s-au chinuit sa faca niste case mari acolo
Raluca: Era si este visul lor.
Felician: E prea mult.
Raluca: Pe noi nu ne mai atrage.

Felician avea 12 ani cand a ajuns in sfarsit acolo unde parintii lui plecasera de cativa ani, in capitala franceza.

"E diferenta de cultura, totul e diferit. Satul nostru e langa Ucraina, daca te uiti pe harta, e ultimul sat din Romania si pe urma sa ajungi direct in vestul Europei, intr-o metropola cu 11 milioane de locuitori, la scoala in primul an eram 8 nationalitati. Era prima data cand vedeam un srilankez care incerca sa-mi spuna ceva in srilankeza si nu intelegeam. Sau un arab. Sau chinez. Era un soc de culturi, dar la 12 ani te obisnuiesti, esti un copil", spune Felician.

Oseanul integrat intre atatea feluri de oameni a reusit sa ajunga sa fie admis la Sorbona, dar dupa 2 ani a renuntat ca sa-si porneasca propria afacere.

Amalia Enache: De ce te-ai dus la Sorbona?
Felician: Era eco-gestion, taica-meu era antrepreneur, era mostenirea asta asa de a dirija, de a face, de a conduce.
Amalia Enache: Ti-a lasat mostenirea asta?
Felician: Cumva, in ADN.

Felician a vrut altfel de viata.

Felician: Fac un fel de consultanta in care nu ma prea implic eu, ii iau si dau mai departe.
Amalia Enache: Si tatal tau?
Felician: El era mai implicat, el era entrepreneur, era pe santier, eu sunt mai retras. E mult mai usor. Castig 3000 - 3500, dar e suficient. Nu vreau mai mult, implica mai multe chestii.

Si el amenajeaza spatii, lucreaza tot cu oseni, dar ii intoarce la ce erau inainte de imigrare: mestesugari. Si nu pune mana la munca de santier, ci doar cauta idei si clienti.

"Sunt specializat pe consultanta, dar ce inseamna. In Paris toata lumea stie ca nu e spatiu destul, costa fiecare metru patrat costa intre 7000 si 12 mii de euro si sunt specializat in amenajarea spatiilor mega-mici, in crearea unui confort in spatiile alea mici si sunt specializat in chestii artizanale. Le propun unor romani servicii aici pe baza la ceea ce stiu ei sa faca in Romania. Si ajung sa facem niste chestii extraordinare.", spune Felician.

Una din lucrarile extraordinare l-a facut sa ramana prieten pe viata cu clienta lui brazilianca.

"Cu Felician e foarte usor sa lucrezi. Cand eu am o idee, el o completeaza. Asa a fost cu lemnul, eu am zic sa-l puneam intr-un sens si el a zic "nu, peste tot" Sa mixam.", spune Leonora Hermes Luiz.

Amalia Enache: O sa faci asta vreodata in Tara Oasului?
Felician: Nu stiu, poate in 10 -15 ani sau la mine acasa. Se pune mai mult baza pe chestii de valoare, o bucatarie super-scumpa, nu se gandesc sa recicleze, nu e nevoie sa importam toti bucatarii din Italia, nu ai nevoie decat de imaginatie si de o mana de lucru buna.

CUM S-A REINTALNIT FELICIAN CU FAMILIA CARE L-A LASAT SINGUR CU BUNICA IN ROMANIA

Pe parintii lui adevarati ii gasim tot trebaluind, in casa lor dintr-o suburbie a Parisului. Felician are inca o surioara, cu 20 de ani mai mica decat el. Nascuta in Franta, pentru Manuela Romania e un loc de vacanta, iar romana e limba cu care parintii o sacaie din cand in cand.

Romanii de la Paris care au pierdut copilaria primilor nascuti isi dau rand pe rand o noua sansa sa fie parinti.

"Dupa mine, sunt cel putin 20, 30 de familii care au mai facut un copil. Este un fenomen. Eu cand i-am avut pe ei eram in Israel, efectiv nu i-am prea vazut, eram prea tanar ca sa-i vad cand cresc. Ne-am bucurat copilareste, la distanta. dar pe asta...", spune tatal lui Felician.

Si alegerile lui Felician i-au mancat din zile, desi baiatul se intretine singur, e insurat si pe drumul lui. Cand baiatul a renuntat la Sorbona sa faca afaceri cam ca ale lui, tatal si-a vazut un mare vis naruit.

"Eu l-am inteles tot timpul cand a vrut sa faca ceva, atunci nu l-am inteles cand n-o vrut sa faca ceva. L-am trimes la scoala si am zis mie nu-mi trebuie bani, dar sa-ti termini facultatea, iti promit ca iti cumpar birou pe Paris."

In schimb, mandra nevoie mare este cea care l-a crescut, bunica, astazi si ea mutata la Paris.

Tot bine o ingrijeste, tot cu gogosi romanesti, nu cu croissant, si pe nepoata cea mica.

Amalia Enache: V-ati fi gandit ca o sa ajungeti si dumneavoastra aici? Bunica: Niciodata.
Amalia: Dar ca va face inca o nepoata?
Bunica: Nici asta n-am asteptat, da-s bucuroasa ca m-au scos si pe mine de acolo si-am venit la Paris. Si nu s-ar putea sta acasa fara ei. Sa gatesc la un om? Eu gatesc, eu mananc?
Amalia: Cum a fost viata dumneavoastra?
Bunica: Prea frumoasa n-a fost, la 30 de ani am ramas singura, dar totusi am fost mai tare, am razbit.

Intre bunica care ii face acum gogosi la Paris si sora cea mica ce vorbeste geu romaneste, Felician se recunoaste el insusi hibrid: si roman, si francez.

"Nu ne vedem in viitor in Franta, desi imi place", spune Raluca.

"O sa ne intoarcem intr-o zi, cand vom fi pregatiti, cand vom fi siguri ca ne vom descurca acolo", spune Feliciani.

In ultimii 10 ani am filmat de mai multe ori revolutia imigrantilor oseni aici la Paris, o comunitate de mii de oameni. Noua generatie, cei care au 18, peste 20 de ani, sunt primii pe care, asa, de pe scuter ii descoper ca sunt primii care isi dau sansa sa vada Parisul, Franta, lumea in care traiesc. Si totusi, si ei viseaza sa se intoarca in Romania.