Într-o dimineață din iunie 2024, Bas și-a condus părinții, Jan și Els, de la autorulota lor din nordul Olandei până la un centru de îngrijiri paliative, conform BBC.
Pentru cei doi, aflați la peste 70 de ani, urma să fie ultima călătorie. La ora 10:30, medicii aveau să le administreze medicamente letale, printr-o procedură cunoscută drept eutanasie în cuplu, legală în Olanda.
Jan, tatăl băiatului, suferea de dureri cronice, iar Els, mama, fusese diagnosticată cu demență.
Acum, la doi ani distanță, fiul lor povestește despre decizia părinților, încercările de a-i convinge să mai aștepte și singurătatea profundă care i-a urmat.
Călătoria părinților spre eutanasiere
Bas plănuise un traseu pitoresc până la centrul de îngrijiri paliative, care trecea prin pajiștile și canalele din regiunea Friesland.
„Îmi amintesc și acum întreaga călătorie”, a spus el. Mama sa stătea pe bancheta din spate, iar tatăl său era pe scaunul din dreapta.
„Mama era convinsă, era sigură că asta voia să facă”, spune Bas. „Dar tata era puțin emoționat.”
„Mama mea s-a bucurat întotdeauna foarte mult de viață”, spune el. „Îmi amintesc că mi-a spus: «Mi-ar plăcea să trăiesc până la 80 de ani sau poate chiar până la 90».”
Tatăl său, în schimb, vorbea despre eutanasie de mai bine de zece ani, din cauza durerilor pe care le îndurase atât de mult timp.
În lunile dinaintea deciziei, Bas încercase să-și convingă părinții să-și amâne moartea.
„Am încercat să-i conving să mai rămână puțin – de ce să nu aștepte până la iarnă sau chiar până anul viitor?”, a spus băiatul.
„Tata se afla în situația asta de 10-15 ani, așa că probabil ar mai fi putut rezista câțiva ani. Dar cred că, dacă mai așteptau încă un an, mama ar fi început să aibă probleme…”. Dacă Els amâna solicitarea eutanasiei, exista riscul ca boala Alzheimer să avanseze, iar ea să nu mai fie considerată capabilă să ia singură decizia de a-și încheia viața.
Cum și-a luat Bas rămas bun de la părinții săi
Bas și-a condus părinții în centru, unde tatăl său și-a luat rămas-bun chiar și de la mașina fiului.
„Îi plăcea mașina mea și mi-a spus: «Bravo!» și «Mulțumesc!». Apoi am intrat înăuntru. Imaginați-vă cum este să fiți în locul lor, să parcurgeți acel drum și acei pași. Este ceva ireal”, a spus el.
În următoarele două ore, rudele și prietenii au venit să-și ia rămas-bun. Au depănat amintiri și au ascultat muzică. Bas s-a gândit chiar să oprească totul și să plece cu părinții săi.
„Am avut un impuls: «Bine, hai să plecăm... Hai să ne urcăm în mașină și să plecăm de aici». Dar nu voiam să spun ceva care să-i facă să se îndoiască. Susținusem întregul proces [al eutanasiei]. Era mai bine să-i păstrăm pe toți calmi și să folosim acel moment pentru a ne lua rămas-bun.”
Cu puțin înainte de ora 10:30, medicii au venit să le administreze medicamentele letale. Jan și Els erau întinși pe paturi alăturate și se țineau de mână.
„I-am văzut poate de trei sau patru ori în toată viața mea mergând ținându-se de mână. Dar acum erau întinși acolo, ținându-se de mână. Iar asta mi-a dat un sentiment foarte bun – făceau cu adevărat acest lucru împreună.”
„Apoi realizezi cu adevărat ce s-a întâmplat – este un sentiment de nedescris”, a descris el.
Durerea a fost urmată de o singurătate profundă. Fiind singurul copil al cuplului, Bas nu avea pe nimeni cu care să împartă suferința.
„Doliul este un lucru extrem de profund prin care trebuie să treci, iar eu nu am frați sau surori – m-am simțit cu adevărat singur.”
„A fost ca și cum mi-ar fi fost tăiate picioarele”, își amintește el. Suferința s-a manifestat și fizic: timp de patru sau cinci săptămâni s-a simțit rău și l-a durut tot corpul.
„Nu aș recomanda nimănui o astfel de experiență. Poate că pentru ei [părinții mei] a fost cea mai bună opțiune, dar faptul că i-am pierdut pe amândoi în același moment a avut un impact enorm asupra mea.”
Eutanasierea în Olanda
În Olanda, persoanele care solicită să fie eutanasiate trebuie să demonstreze că suferă insuportabil și că au capacitatea de a lua singure această decizie.
În 2024, 9.958 de olandezi au ales eutanasia, dintre care 427 sufereau de demență. Tot în acel an, 108 persoane, adică 54 de cupluri, au ales să moară împreună.