Avea proporții asemănătoare unei girafe, însă maxilarul superior era înzestrat cu două tipuri de dinți neobișnuit de mari. Ambele categorii erau curbate spre spate, ceea ce le-a oferit paleontologilor un motiv să o numească „cămila vampir”, relatează Yahoo News.
Katherine Marriott, Donald Prothero, Stephanie Lukowski și Meghan Forcellati au descris oficial noua specie, Vampyrocamelus welshi, într-un capitol al lucrării „The Evolution of North American Camels”. Monografia a fost publicată online în Bulletin 104 al Muzeului de Istorie Naturală și Știință din New Mexico.
Numele face referire la forma neobișnuită a dinților. Animalul aparținea unei familii de erbivore, iar statura sa înaltă sugerează că putea ajunge la vegetația aflată deasupra nivelului accesibil animalelor mai scunde.
În cazul acestei specii, însă, cei mai spectaculoși dinți ridică o altă întrebare: la ce folosea un animal erbivor colții atât de mari și ascuțiți?
Răspunsul nu este încă sigur. Dinții cu formă de lamă puteau îndeplini mai multe funcții, iar animalul îi putea folosi în situații diferite. Craniile fosilizate le oferă cercetătorilor indicii importante, mai ales acolo unde atât caninii, cât și premolarii s-au păstrat la locul lor.
O specie nouă, identificată cu ajutorul unor fosile păstrate în muzee
Descoperirea nu a pornit de la o expediție recentă, ci de la fosile care au stat zeci de ani în colecțiile muzeelor.
Multe dintre acestea provin din formațiunile geologice Clarendon, din regiunea Texas Panhandle, o zonă cercetată de paleontologi încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Materialele fosile au ajuns în colecția Frick, păstrată în prezent la Muzeul American de Istorie Naturală.
Cercetătorii au avut la dispoziție peste 100 de oase catalogate, printre care numeroase cranii, maxilare și un schelet din care s-au păstrat și părți ale corpului dincolo de regiunea capului.
Craniul ales drept specimen de referință pentru descrierea oficială a speciei provine din comitatul Donley, Texas. Autorii au identificat, de asemenea, fosile în Oklahoma și descoperiri mai rare în Nebraska, inclusiv un canin superior.
Personalul muzeului folosise anterior denumirea informală „Machaerocamelus”, care s-ar putea traduce prin „cămila cu pumnal”. Numele apăruse chiar și în unele lucrări mai vechi, însă fosilele nu beneficiaseră până acum de o descriere științifică oficială.
Prin compararea craniilor, dinților și oaselor membrelor, cercetătorii au reușit să definească noua specie și să o diferențieze de alte cămile cu picioare lungi.
Studiul demonstrează cât de importante pot fi colecțiile muzeale. Uneori, o descoperire științifică poate apărea la zeci de ani după ce fosilele au fost scoase din pământ, atunci când cercetătorii reușesc să le analizeze și să le compare în detaliu.
Cămila vampir avea două tipuri de colți neobișnuiți
Craniile atribuite masculilor prezintă două categorii de dinți superiori foarte dezvoltate: caninii și primii premolari. Ambele erau mari și curbate spre spate.
Cei mai mari canini ajungeau la aproape 5 centimetri lungime. Forma lor era aplatizată, ceea ce îi făcea să semene mai degrabă cu niște lame decât cu dinții obișnuiți ai unei cămile.
În spatele fiecărui canin se afla un prim premolar la fel de impresionant, ceea ce însemna că animalul avea două tipuri distincte de dinți supradimensionați.
Aspectul său se diferenția de cel al unei alte cămile dispărute, Aepycamelus, care avea, de asemenea, picioare lungi și un corp asemănător celui al unei girafe.
Diferențele dintre cranii sunt importante și dintr-un alt motiv: unele exemplare aveau dinți mult mai mici decât cele atribuite masculilor.
Autorii studiului interpretează această diferență drept un posibil exemplu de dimorfism sexual, adică diferențe fizice între masculi și femele ale aceleiași specii. Totuși, atribuirea sexului rămâne una presupusă, pe baza caracteristicilor fosilelor.
Una dintre explicațiile posibile este că masculii își foloseau colții în competiția pentru împerechere. Cămilele moderne se pot mușca în timpul confruntărilor dintre masculi, iar cercetătorii cred că un comportament asemănător ar fi putut exista și la această specie dispărută.
O altă posibilitate este ca dinții să fi fost folosiți pentru apărare. Deocamdată, fosilele demonstrează forma și dimensiunea dinților, dar nu pot confirma cu certitudine modul în care erau utilizați.
Un animal înalt, care putea ajunge la vegetația aflată la mare înălțime
Oasele membrelor indică faptul că Vampyrocamelus welshi era un animal suplu, cu picioare lungi, capabil să ajungă la vegetația aflată la înălțimi inaccesibile erbivorelor mai mici.
Aspectul său asemănător unei girafe era rezultatul proporțiilor corporale neobișnuite, întâlnite și la alte rude dispărute din familia cămilelor.
Cămilele au evoluat inițial în America de Nord, cu zeci de milioane de ani înainte ca rudele lor supraviețuitoare să ajungă să fie asociate cu alte continente.
În prezent, cămilele trăiesc în Africa și Asia, în timp ce rudele lor apropiate includ lamele și alpaca din America de Sud. Însă fosilele arată că vechile cămile nord-americane aveau o diversitate mult mai mare de forme și dimensiuni decât sugerează speciile actuale.
Unele specii dispărute erau mici și ușor construite. Altele au atins dimensiuni impresionante, precum Megacamelus. Cămilele cu picioare foarte lungi, precum Vampyrocamelus, reprezentau o altă categorie distinctă.
Ce pot dezvălui în continuare fosilele cămilei vampir
Descrierea oficială a speciei le oferă paleontologilor un reper pentru identificarea altor fosile care ar putea aparține acestui animal.
Un dinte izolat poate oferi un indiciu important, în timp ce un maxilar sau un os al membrelor poate aduce informații suplimentare despre dimensiunile și proporțiile corpului.
Cercetătorii ar putea reanaliza și alte fosile identificate anterior, pentru a stabili dacă unele dintre ele aparțin acestei specii. Acest lucru ar putea contribui la o mai bună înțelegere a răspândirii sale geografice, în special în afara zonelor deja bine studiate din Texas și Oklahoma.
Dinții neobișnuiți oferă și o oportunitate de a investiga comportamentul animalului. Analiza urmelor de uzură de pe canini și premolari ar putea arăta dacă aceștia intrau în contact repetat cu alte suprafețe și cum erau utilizați.
Pentru a ajunge la concluzii solide, cercetătorii ar trebui să compare cranii de vârste diferite și să țină cont de eventualele deteriorări apărute după fosilizare. Dinții cămilelor moderne ar putea oferi, de asemenea, un punct de comparație.
Importanța studiului depășește însă descrierea unei singure specii. Analiza mai multor tipuri de cămile preistorice îi ajută pe paleontologi să înțeleagă evoluția acestui grup de mamifere și modul în care diferitele specii au împărțit habitatele din America de Nord.
Cămila vampir demonstrează că până și colecțiile muzeale cunoscute de zeci de ani pot ascunde descoperiri importante, atunci când fosilele sunt analizate cu metode și perspective noi.