Conacul Cantacuzino-Pașcanu, monumentul istoric ajuns ruine astăzi. De la simbol al bogăției la o amintire tristă

Inițial, pe această locație, exista un conac mai vechi, ridicat de familia boierilor Mavrocordat în secolul al XIX-lea.

În 1883, prințul Alexandru Gh. Mavrocordat s-a căsătorit cu Lucia Cantacuzino-Pașcanu și a demolat vechiul conac, înlocuindu-l cu un palat impunător, construit în stil neoclasic, sub îndrumarea meșterilor italieni.

Acest nou conac a devenit reședința familiei, unde cei doi soți au trăit alături de cei trei copii ai lor: Olga, Maria și George.

În prezent, acest conac se numără printre cele mai frumoase obiective turisitce din Iași, pe care nu trebuie să le ratezi dacă ajungi în zonă.

Conacul Cantacuzino-Pașcanu - istoric

În urmă cu peste patru secole, satul Ceplenița a devenit cunoscut prin donația făcută de domnitorul Petru Șchiopul boierilor Ureche, care, pe lângă activitatea de vânzare de cai de rasă pentru Curtea domnească, administra și stărostia Rohatinului în Polonia.

În anul 1617, domnitorul Radu Mihnea Vodă a confirmat posesia moșiei Ceplenița vornicului Nestor Ureche, tatăl cronicarului Grigore Ureche, incluzând un impresionant număr de sate, moșii și alte bunuri, în totalitate 52 de sate întregi, 45 de părți de sate și 17 moșii, printre altele.

În jurul anilor 1600-1605, vornicul Nestor Ureche a ridicat un conac pe culmea dealului Ceplenița, întinzându-se peste două nivele și având în total șase încăperi boltite în zidărie, completate de o pivniță subterană. Întregul ansamblu era protejat de ziduri înalte, evidențiindu-se ca o incintă fortificată.

În anul 1628, conacul și moșia Ceplenița au fost moștenite de către cronicarul Grigore Ureche, care mai apoi le-a transmis fiului său, Vasile Ureche. Ulterior, aceste proprietăți au trecut în posesia familiei Cantacuzino, marcând începutul unei noi epoci pentru conac.

În jurul anului 1835, Iordache III Cantacuzino-Pașcanu a extins conacul, adăugând noi camere și construind o intrare distinctivă în partea nordică a clădirii, subliniată de o boltă de trăsuri purtând emblema familiei Cantacuzino: vulturul bicefal.

Lucrările de extindere și renovare au transformat conacul într-o reședință impunătoare, reflectând prestigiul și bogăția familiei.

De-a lungul secolului al XIX-lea, conacul a fost deținut de diverse ramuri ale familiei Cantacuzino-Pașcanu, iar în anul 1868 a ajuns în posesia lui Hristache D. Zarifopol.

Cu toate acestea, în perioada regimului comunist, conacul și moșia au fost expropriate și trecute în proprietatea statului, suferind o serie de transformări și degradări.

Tragicul deznodământ al istoriei conacului Cantacuzino-Pașcanu a avut loc în perioada post-revoluționară din decembrie 1989. Ruinele conacului au fost supuse unor acte de vandalism și distrugere sistematică de către localnici, care au furat piatra din zidurile clădirii pentru a o folosi în alte construcții.

Distrugerea conacului

Astăzi, din Conacul Cantacuzino-Pașcanu din Ceplenița, odată o mărturie a gloriei și eleganței unei epoci trecute, nu a mai rămas decât o amintire tristă.

Distrugerea conacului a avut loc după Revoluția din decembrie 1989.

În anul 2000, profesorul Ioan Caproșu de la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iași a declarat că sătenii au început să fure piatra din zidurile exterioare ale conacului și să o transporte la biserica din sat.

Primarul Ioan Ungureanu a confirmat aceste acuzații, afirmând că pereții conacului erau într-o stare avansată de degradare încă din 1996, iar materialele de construcție au fost furate atât din zidurile exterioare, cât și din cele interioare.

Conform raportului Comisiei Prezidențiale pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice și Naturale din septembrie 2009, distrugerea conacului a continuat și după acea perioadă, cu locuitorii din sat care au folosit materialele furate pentru a-și construi propriile locuințe.

Astăzi, din conacul care odinioară era un simbol al bogăției aristocratice, mai rămân doar ruine exterioare și niște beciuri.

Ceea ce ar fi putut fi un important monument al patrimoniului cultural este acum doar o tristă amintire.

Cum arată astăzi

În prezent, din conac se mai păstrează doar pivnița, o încăpere boltită de la parter, turnul și zidurile perimetrale ale unor încăperi de la parter și etaj.

Fotografiile de arhivă oferă singura imagine a conacului, așa cum arăta în secolul al XX-lea.

Clădirea avea un plan rectangular orientat pe direcția N-S, cu pivniță, parter la nivelul terenului și un etaj.

Spațiile din ambele niveluri erau dispuse în jurul unei circulații centrale ample care pornea de la intrare și balconul situat deasupra acesteia.

Accesul la etaj se realiza printr-o scară masivă din lemn, amplasată în axul longitudinal al circulației.

Pe latura estică se găsea un mic turn cu contur circular, dezvoltat pe trei niveluri.

Exteriorul clădirii era simplu, fără decorații, cu suprafețele acoperite de tencuială și nivelurile separate printr-un profil median simplu.

Soclul sublinia partea de jos a elevațiilor, în timp ce cornișa profilată marca partea de sus.

Ferestrele aveau forme dreptunghiulare la exterior, cu excepția celor din zona turnului, care aveau arce. Pe fațade se observau câteva firide ușor adâncite. La interior, ferestrele aveau arce plate.

Tinerii care vor să salveze Conacul Cantacuzino-Pașcanu

Opt tineri sunt hotărâți să nu lase povestea Conacului Cantacuzino-Pașcanu să cadă în uitare odată cu prăbușirea ultimelor ziduri ale monumentului istoric.

Laura Murariu, Răzvan Gemănaru, Sergiu Mitrescu, Catinca Mănăilă, Gabriela Tîrlie, Sorin Olteanu, Sergiu Bișog și Ana Călinescu s-au întâlnit pentru prima dată la Tabăra de Vară de la Conacul Cantacuzino-Pașcanu din Ceplenița, organizată în 2020 de către Institutul Național al Patrimoniului și Ministerul Culturii.

În urma acestei întâlniri, au decis să înființeze Asociația Apropierea Culturii de Oameni, Locuri și Obiceiuri (ACOLO) pentru a continua munca începută în timpul taberei.

Obiectivul lor principal este salvarea spațiului istoric comunitar din jurul conacului și implicarea comunității în procesul de cunoaștere și conservare al monumentului. Tinerii consideră că nu ei vor restaura conacul, ci se vor concentra pe mobilizarea comunității în jurul acestuia și punerea lui în valoare.

Ei subliniază importanța diferenței între reabilitare și restaurare, evidențiind că obiectivul lor este conservarea, restaurarea și punerea în valoare a conacului. Mai mult decât atât, tinerii intenționează să implice comunitatea în cunoașterea și interpretarea peisajului cultural din jurul conacului, pentru a dezvolta și implementa o strategie culturală în zonă.

Eforturile lor se concentrează pe obținerea finanțării necesare pentru organizarea de activități la conac și în comunitate, precum și pe campanii de popularizare a monumentului și a zonei înconjurătoare.

Ei subliniază că este prematur să discute despre costurile unei restaurări complete, iar primii pași trebuie să fie alocați timpului și specialiștilor pentru a face povestea conacului cunoscută unui public cât mai larg.