Theodor Paleologu: Și nouă, și ucrainenilor, ne plac mașinile “bengoase”. Și toți avem o problemă cu respectarea regulilor

Fiecare temă este prezentată de profesorul și diplomatul Theodor Paleologu, președintele Fundației Paleologu. Clipurile sunt dedicate celor peste 85.000 de refugiați ucraineni rămași în România.

În acest episod, Theodor Paleologu enumeră o parte din mentalitățile care se regăsesc atât în rândul românilor, cât și al ucrainenilor, cum ar fi nevoia de „a ne etala bogăția cu mașini bengoase” sau faptul că „avem o problemă comună cu regulile”.

Theodor Paleologu: Când au venit valuri de refugiați ucraineni în România, după începerea războiului, în februarie anul acesta (2022.n.r.), mulți români observau ce mașini extraordinare au mulți ucraineni, uitând însă că și în România vezi mașini pe care nu le vezi nicăieri în altă parte. La București vezi mașini pe care nu le vezi la Roma, la Berlin, la Londra sau la Paris. Tot felul de mașini extraordinare - Lamborghini, Ferrari, BMW-uri, Jaguar-uri, Rolls-Royce-uri... Fenomenul ăsta există și în Ucraina. Și iată o asemănare, ceea ce numim mașinile bengoase, deci o asemănare deja între Ucraina și România.

 O altă asemănare mi-a fost semnalată în legătură cu ce spun unii refugiați ucraineni care s-au întors în România. Au trecut prin România, s-au dus în Germania sau în Suedia sau în cine știe ce țară mai dezvoltată, însă s-au întors de acolo. S-au întors în România, spunând "ne place mai mult în România decât în Germania", ceea ce evident că ne face foarte mare plăcere.

Da, întrebați fiind "de ce v-a plăcut mai mult în România?", răspunsul a fost că nu sunt atâtea reguli și că nu trebuie să respectăm toate regulile. Iată două asemănări foarte interesante. Pe de o parte, mașinile extraordinare, care arată o nevoie de a etala bogăția, și pe de altă parte, o problemă comună cu regulile.

Și noi, și voi, cred că nu prea respectăm regulile, iar statul evident că produce tot felul de reguli, foarte multe reguli pe care apoi societatea tot încearcă să le evite. Acestea sunt asemănări profunde de mentalitate.

 Pe de altă parte, dacă ați vorbit cu români, fără îndoială, ați constatat două atitudini complet diferite. Și cred că și la ucraineni se întâlnesc aceste atitudini complet diferite. Rămâne să discutăm împreună, să vedem în ce măsură este justă intuiția mea.

Pe de o parte, există autoflagelarea românească. Să nu-i credeți pe români atunci când critică România, pentru că există un negativism tipic românesc. Dacă unui român îi pui în față un pahar plin pe jumătate cu apă, el va spune că e gol. Și la fel, românii spun mereu despre societatea românească că este înapoiată, că totul merge prost, că "ca la noi la nimenea", și așa mai departe. Să nu credeți toate aceste exagerări critice.

Pe de altă parte, există și cealaltă extremă: cocoșismul, românul care face pe cocoșul și care spune că noi, românii, i-am bătut întotdeauna pe turci, suntem cei mai grozavi din lume, noi le-am inventat pe toate, este leagănul civilizației în România, și așa mai departe. Sunt două atitudini diametral opuse, însă, în fond, sunt cele două fațete ale aceleiași monede. Și să știți că aș fi tare mirat să nu regăsim aceste particularități și în mentalitatea ucraineană.

V-am enumerat câteva asemănări: legătura cu regulile, cu autoritatea, faptul că autoritatea la noi și în Ucraina suscită atitudini foarte ambivalente. Pe de o parte, zic ca șeful, dar pe de altă parte, îl vorbești de rău pe la spate. Deci, o problemă cu autoritatea, o problemă cu regulile. De asemenea, cu timpul. Noi, de pildă, întârziem destul de mult. Bănuiesc că și voi, ucrainenii, nu sunteți de o punctualitate germanică, dar nu cred că trebuie să vedem aceste particularități doar ca defecte.

Cred că trebuie să depășim acel negativism de care vorbeam, și să înțelegem, pur și simplu, că sunt asemănări, cu bune și cu rele, care tocmai fac comunicarea dintre noi - dintre români și ucraineni-, mult mai ușoară, și ne putem amuza împreună. Cred că e important tocmai pentru că sunteți loviți de o asemenea năpastă. E bine să și râdem, ca să mai ne treacă necazul.