Theodor Paleologu: Cum au ajuns comuniștii la putere în România. „Erau doar câteva sute în toată țara”

Fiecare temă este prezentată de profesorul și diplomatul Theodor Paleologu, președintele Fundației Paleologu. Clipurile sunt dedicate celor peste 85.000 de refugiați ucraineni rămași în România.

În acest episod, aflăm istoria condensată a comunismului din România. De la un partid nesemnificativ pe scena politică de la noi, comuniștii au ajuns, prin forța împrejurărilor, să fie cooptați în guvernul creat după lovitura de stat de la 23 august 1944, orchestrată de Regele Mihai. În scurt timp, comuniștii, care primiseră un deget, „au luat toată mâna”, ajungând să-și impună propriul guvern, condus de Petru Groza.

Theodor Paleologu: În România, Partidul Comunist era foarte slab în perioada interbelică. A fost creat în 1921, puțin după aceea a fost interzis, fiind o organizație eminamente subversivă. De altminteri, agenții Uniunii Sovietice au încercat diferite provocări pe teritoriul României.

În 1944, comuniștii au apărut dintr-o dată, pentru că era nevoie de ei, însă în acel moment Partidul Comunist avea câteva sute de membri în toată România. În 23 august 1944, Regele Mihai a dat o lovitură de stat prin care l-a înlăturat pe Ion Antonescu, dictatorul pro-german, și a întors armele împotriva Germaniei, în alianță cu Franța, Statele Unite, Marea Britanie și evident, Uniunea Sovietică. Și, în contextul ăsta, a fost nevoie de reprezentanți comuniști în guvern, și anume Emil Bodnăraș a jucat un rol important în toate aceste discuții. Însă trebuie reținut faptul că acea lovitură de stat din 23 august 1944 este opera exclusivă a tânărului rege Mihai. Foarte tânăr atunci - vă amintesc că era născut în 1921, deci avea mai puțin de 23 de ani.

În 6 martie 1945, deci înainte de terminarea războiului, regele Mihai a fost supus unui șantaj extrem de brutal din partea faimosului Vâșinschi, celebrul acuzator public din procesele de la Moscova din anii '30. Și Vâșinschi a bătut cu pumnul în masă și a impus guvernul Groza, din 6 martie 1945, un guvern dominat de comuniști. Regele Mihai a intrat în grevă, nu a mai contrasemnat deciziile guvernului, s-a opus acestor ingerințe sovietice, dar comunizarea progresivă a României, evident, a continuat. În 1946, comuniștii organizează alegerile, complet falsificate, iar în 1947 regele este alungat din țară, obligat să abdice pe 30 decembrie și începe represiunea în stilul stalinist pe care Ucraina l-a cunoscut încă mai bine decât România: lagăre, deportări, arestări, tot tacâmul represiunii staliniste.

Ceea ce este însă specific României este că, la sfârșitul anilor '50, există un al doilea val de arestări. Este unic în spațiul fost sovietic. Nu s-a mai întâmplat asta în altă țară, pentru că Gheorghiu-Dej, brutalul dictator, a vrut să-și consolideze puterea și să arate Uniunii Sovietice că el controlează situația. Așa că avem un al doilea val de arestări masive. De pildă, atunci a fost arestat și tatăl meu. Fusese căutat în primul val și a fost arestat în al doilea val, din '59 până în '64, când au fost eliberați prizonierii din închisori.

Între Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, sigur că există deosebiri. Gheorghiu-Dej a patronat o fază mult mai brutală și sângeroasă a comunismului în România, în timp ce Nicolae Ceaușescu a avut o fază, să zicem, ceva mai liberală. La început s-a afirmat ca fiind independent față de Moscova. De pildă, în 1968, a refuzat să participe la invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia. Însă în felul ăsta, Ceaușescu a reușit să păcălească multă lume. Și, în anii ‘70, se vede o evoluție către un model - să-i spunem chinezesc sau nord-coreean - de comunism.

Iar cei 24 de ani ai lui Nicolae Ceaușescu sunt anii unei patologii a puterii, care s-a instalat progresiv. Anii '80 erau de-a dreptul groaznici, iar noi ne uitam cu jind la Uniunea Sovietică din vremea lui Gorbaciov, din '85 încolo. Sigur, voi, în Ucraina, îl aveați pe (Volodimir) Șcerbițchi ca prim-secretar al Partidului Comunist, un bătrân brejnevian care semăna mai mult cu Ceaușescu decât cu Mihail Gorbaciov.

Așadar, între cei doi dictatori - între Gheorghiu-Dej și Ceaușescu - sigur că Ceaușescu a fost mai blând, dar într-un anume sens a fost mai rușinos pentru țara noastră, pentru că e rușinos să fii condus de o persoană atât de ridicolă cum era Nicolae Ceaușescu. Cu toții ne amuzam în copilăria mea să-l imităm pe Ceaușescu - greșelile lui de gramatică, greșelile de limba română, gesturile lui caraghioase, cum spunea dând din mână, "să nu precupețim niciun efort", "noi și noi culmi ale progresului și socialismului", "societate multilateral dezvoltată" și tot felul de prostii de genul ăsta.

Deci, să fii condus de un asemenea personaj, sigur că creează o anumită nevroză națională…