Iubirea la români, atunci și acum. O călătorie în timp prin tradiții și cutume. „Li se tăia nasul dacă încălcau convențiile”

Galerie foto

De la ceremonii de curte pline de farmec și de gesturi nobile de iubire, până la ideea idealului de soție și soț perfect, această perioadă fascinantă dezvăluie o bogată moștenire culturală, cu  tradiții care au rezistat testului timpului.

Într-un interviu captivant, vom explora culisele dragostei în secolele trecute, aducând în lumină secretele și obiceiurile unei epoci în care inimile băteau cu o intensitate aparte, iar familia și biserica dictau.

Invitata ediției speciale de Sfântul Valentin este Constanța Vintilă, cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, aflat sub patronajul Academiei Române.

A.M: Cum era să fii îndrăgostit în urmă cu 200 de ani, să zicem, față de perioada de acum? Ce obiceiuri și ce cutume sociale existau? Ce era permis și ce era considerat tabu?

C.V: „Acum trebuie să ne gândim că ceea ce știm despre iubire este mai mult din perioada romantică, când iubirea a fost idealizată. În trecutul de care eu mă ocup și despre care am scris mai mult, „iubirea” era guvernată, dirijată în mare parte de părinți, de familie. Tinerii nu aveau voie să se iubească fără acordul părinților. Fie că era lumea urbană, în București sau Iași, vorbim aici de Țările Române: Moldova și Țara Românească. Așadar, fie că era vorba de Iași sau București, Craiova, Pitești sau Vaslui, sau lumea rurală profundă, familia era cea care dirija sentimentele și aranja căsătoriile. Bineînțeles că tinerii aveau voie în anumite limite să-și exprime emoțiile: la hora din sat, la târg, dar asta nu însemna că se și materializa că, până la urmă, dacă plăceai pe cineva foarte mult, ajungeai să te și pui într-o relație cu persoana respectivă, pentru că relațiile premaritale erau pedepsite de Biserică printr-o taxă numită „taxa pântecului”. Ca atare, orice relație premaritală, orice relație sexuală înainte de și în afara căsătoriei era taxată. Așadar, iubirea trebuia să respecte anumite cadre fixate de către familie, de către Biserică, de către societate, în mare parte”.

A.M: Care erau modalitățile prin care un bărbat își exprima interesul față de o femeie în acea epocă? Cum se desfășura un flirt?

C.V.: „Mergea la tatăl ei și negocia zestrea și căsătoria. Bineînțeles, dacă familiile celor doi erau de acord și dacă aveau același statut social, dacă aparțineau acelorași categorii sociale. Astăzi putem iubi sau ne putem îndrăgosti de oricine, oriunde. În societățile trecutului, și asta până târziu, în anii 50' ai secolului XX, regulile, chiar dacă ele s-au schimbat, regulile erau foarte clare de cine aveai voie și de cine nu aveai voie să să te îndrăgostești. Lumea rurală. Existau aceste hore ale satului, aceste întâlniri, mai ales pe vreme de clăci și unde oamenii petreceau mai ales în lungile ierni și tinerii puteau flirta fluierând noaptea la poartă și chemând fata să vină afară dacă părinții sau dacă familia nu era atentă, și folosindu-se de micile clipe de neatenție. În lumea urbană sunt cunoscute tarafurile de lăutari pe care orice mare boier sau orice familie cu stare le avea, le plătea și trimitea aceste tarafuri să cânte sub ferestrele iubitelor. Bineînțeles că comunitatea nu era de acord și punea apoi în scenă un charivari de pedepsire a celor doi, care treceau peste regulile și normele unei societăți. Cum v-am spus, se puteau exprima doar atunci când comunitatea era de acord, dacă tinerii nu erau căsătoriți, dacă părinții lor erau de acord, dacă diferențele sociale erau de același nivel. Nereguli sunt din moment ce noi cunoaștem toate aceste informații”.

A.M: Cum au evoluat așteptările sociale și culturale în ceea ce privește căsătoria și viața de familie, în ultimele două secole? Ce s-a schimbat?

C.V.: „S-au schimbat lucrurile. Așa cum vă spuneam, relațiile premaritale erau pedepsite cu această „gloabă a pântecelor”. Lumea vorbea, oamenii nu trăiau singuri. Astăzi suntem, din păcate, din ce în ce mai singuri, dar atunci oamenii nu erau singuri, nu exista intimitatea pe care o avem noi astăzi. Și, atunci, lucrurile se aflau, și vornicul sau protopopul aveau dreptul de a ridica această gloabă a pântecului și te băgau la închisoare până când se plăteau un bou, o vacă, doi taleri, ce avea fiecare pentru a scăpa de de închisoare. Ori aceasta a fost abolită, ceea ce fost un pas înainte. Mai apoi, la mijlocul secolului XIX, divorțul și toate aceste litigii legate de moravuri au trecut de la Biserică la tribunalele civile și, încet-încet, printr-o politică de emancipare a femeilor, putem spune că și iubirea a început să prindă contururi diferite și, astăzi, nu mai putem spune că ne căsătorim pentru că așa vor părinții. Nu știu dacă e bine sau dacă e rău. Facem ce ne taie capul sau ce considerăm că este mai bine pentru noi. Dar trebuie spus că aceste ingerințe ale familiei în viața cuplului veneau, bineînțeles, și cu o contribuție materială. Câți dintre noi sau câte dintre noi, astăzi, mai avem o zestre sau câte? Eu pentru fiica mea n-am pregătit o zestre. Cred că nici dumneavoastră n-ați avut o zestre. Dar fetele nu se puteau căsători fără o zestre. Ori această participare economică a părinților la constituirea noului cuplu le dădea dreptul să intervină în aranjarea iubirii. Dacă fata aducea zestrea, bărbatul trebuia să participe cu casa. De atunci se puneau împreună în funcție de statutul social”.

A.M: Cum își exprimau atunci oamenii sentimentele pentru partener? Ce gesturi erau considerate îndrăznețe, ieșite din comun sau chiar obscene?

C.V.: „Cântatul sub ferestrele iubitei putea să fie un gest mai mult decât îndrăzneț și dacă, să spunem, iubita mai era și căsătorită. Și, atunci, soțul avea dreptul să-l urmărească pe iubit, să-l prindă și să-l umfle. Asta se făcea în funcție de meseria pe care o avea cel sub ferestrele căruia se cânta. Să-l umfle ca pe oi, ca atunci când se jupoaie sau să-l treacă prin catran și fulgi și să-i dea drumul dezbrăcat pe străzile orașului pentru că a îndrăznit să facă un astfel de gest. Ca și astăzi, se făceau mici cadouri. În secolul XIX se trimiteau flori, se trimiteau bijuterii, dar, din nou, trebuie să vedem aceste lucruri în funcție de limitele acestei societăți în care se trăia. Nu puteai să trimiți un inel unei femei dacă știai că nu este de nasul tău. La 1800, de exemplu, nici nu era nevoie să se întâmple foarte multe lucruri pentru a ajunge la mănăstire. Erau trimise la mănăstire dacă încălcau convențiile sociale sau dacă soțul bănuia că au încălcat convențiile sociale. Conform pravililor, toți cei care încălcau convențiile sociale, fie că era vorba de bărbați, fie că era vorba de femei, li se tăia nasul. Așa spunea legea. Eu cred că această lege nu s-a aplicat, pentru că ar fi fost Bucureștiul și Iașiul plin de bărbați și femei cu nasurile tăiate pentru că n-au respectat convențiile sociale, dar de trimis la mănăstire, erau trimiși la mănăstire. În general, femeile erau trimise la mănăstire să își vină în simțire și șase luni sau poate un an, depinde cât de de mult a încălcat aceste convenții sociale. Această regulă, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, nu mai este în vigoare și lucrurile încep, încet-încet, să se schimbe. Dar asta nu înseamnă că au mai multă libertate decât aveau înainte. Astăzi avem mai multă libertate, pentru că trebuie să țineți cont că toate aceste convenții sociale au un rol în poziția pe care o are femeia în interiorul societății, considerată la acea epocă inferioară bărbatului, fără minte. Era și judecată ca un copil minor și, ca atare, de cele mai multe ori, ea este cea pedepsită. Acest dublu standard aplicat mai degrabă femeilor decât bărbaților. Astăzi s-au schimbat lucrurile, însă este încă prezentă educația precară și, din păcate, cred că tot femeile sunt victimele aceste educații precare”.

A.M: Care era tipologia ideală a soției și soțului „perfect” în viziunea societății românești de acum două veacuri și cum au evoluat lucrurile de atunci?

C.V.: „În trecut, soțul trebuia să aducă cele necesare traiului de viața de zi cu zi, iar femeia era cea care a administra gospodăria. Fetele au fost educate până târziu, în secolul XX, să aibă grijă grijă de gospodărie. Dacă vă uitați pe programele școlare atunci când încep școlile, în secolul XIX, pe chiar și pe pensionate, principalele materii sunt cum să-și primească invitații, pentru că avea un rol în sociabilitate, cum să administreze gospodăria pentru că avea un rol în a ține o casă, și lucruri colaterale erau pianul și limbile străine, pe când bărbatul era cel care trebuia să aducă și să aibă grijă atât de de soție, cât și de copii și responsabilitatea principală de fetele fetele din casă. Era un aranjament căsătoria și a rămas un aranjament până târziu, în secolul XX. Astăzi, lucrurile sunt diferite și cred că depinde foarte mult de fiecare dintre noi cum le aranjăm, pentru că, în ciuda educației destul de slabă în România, părerea mea, cred că fiecare dintre noi avem modele pe care le putem urma sau avem informația pe care o putem folosi pentru a nu rămâne într-o relație toxică sau a crede că trebuie să fie mai bine”.

A.M: Care era percepția societății românești asupra infidelității sau a divorțului, în secolul al XIX-lea? Ce s-a schimbat, ce a rămas?

C.V.: „Divorțul, spre deosebire de Țările Catolice, Țările Române au Biserica Ortodoxă, pentru că Biserica Ortodoxă a practicat divorțul și chiar dacă se obținea destul de greu, el a existat. Eu lucrez și am lucrat foarte mult timp pe aceste condici de divorț până la sfârșit de secol XIX. Chiar dacă societatea era împotrivă și era reticentă, decât să se ajungă la violență extremă și la moarte, Biserica era de acord să acorde, pentru că era vorba de tribunale ecleziastice, Biserica era de acord cu această separare. Infidelitatea, așa cum am spus, s-a aplicat până târziu, chiar și astăzi, cred, acest dublu standard al unor relații premaritale sau relații extraconjugale erau acceptate atunci când veneau din partea bărbatului, și intolerabile atunci când era vorba de femei. Și aici trebuie să privim în aceste documente ale trecutului și chiar și documentele epocii contemporane, să vedem de ce așa, pentru că, în trecut, conta foarte mult situația economică, conta foarte mult patrimoniul pe care reușeai să-l strângi și, atunci, cine purta fidelitatea și legitimitatea unei familii - femeia. Ori bărbații și familia, în general, veți fi surprinși că și chiar și femeile, nu doreau să ducă această bunăstare către cineva care nu aparținea sângelui, care nu era de-al familiei și, atunci, prin sancționarea infidelității, de fapt, încercau să-și prezerve situația lor materială pentru cei care aparțineau prin sânge familiei și nu altcuiva. Ori, aici, trebuie văzute toate aceste sancțiuni destul de violente la adresa infidelității. Cum vă spuneam mai devreme, femeile infidele sau și bărbații infideli, chiar dacă nu se aplica, erau trimiși la mănăstire, erau bătuți în piața publică. Există și ritualul prevăzut de lege ca femeile și bărbații prinși într-o relație extraconjugală, prinși în patul altora, să fie dezbrăcați, puși pe măgar și plimbați prin piață, pe străzile orașului. Asta se mai întâmpla, dar cum vă spuneam, există acest dublu standard al pedepsirii femeilor și mai puțin al bărbaților, pentru că nu ei poartă legitimitate copilului care urma să ducă mai departe familia. Astăzi s-au schimbat destul de multe lucruri. Cred că nu mai contează atât de mult legitimitatea sau da, da, și astăzi contează legitimitatea familiei și cel care duce mai departe. Contează și astăzi fidelitatea. Pentru că, astăzi, fidelitatea a devenit, mai degrabă, un concept legat de încredere, de încrederea față de cel cu care construiești ceva pentru tine și, din nou, pentru pentru copil”.

Cine este Constanța Vintilă

Constanța Vintilă este cercetătoare la Institutul de istorie „Nicolae Iorga“, Academia Română. Directoarea proiectului european „Luxury, Fashion and Social Status in Early Modern South-Eastern Europe“ (http://luxfass.nec.ro).

Scrieri: Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene în societatea românească (1750–1860), Humanitas, București, 2015; Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi românești (1780–1860), Humanitas, București, 2013; În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate, căsătorie și divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea, Humanitas, București, 2004, reeditare în 2011; tradusă în germană cu titlul Im Schalwar und mit Baschlik. Kirche, Sexualität, Ehe und Scheidung in der Walachei im 18. Jarhundert, Frank & Timmme, Berlin, 2013.

Alte scrieri: Dimitrie Foti Merișescu, Tinereţile unui ciocoiaș. Viaţa lui Dimitrie Foti Merișescu de la Colentina, scrisă de el însuși la 1817, ediţie critică, introducere și note de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Humanitas, București, 2019; Focul amorului: despre dragoste și sexualitate în societatea românească (1750–1830), Humanitas, București, 2006; tradusă în germană cu titlul Liebesglut: Liebe und Sexualität in der rumänischen Gesellschaft 1750–1830, Frank & Timme, Berlin, 2011.

Coordonatoarea volumelor: Women, Consumption, and the Circulation of Ideas in South-Eastern Europe, 17th–19th Centuries, Brill, 2017; From Traditional Attire to Modern Dress: Modes of Identification, Modes of Recognition in the Balkans (XVIth–XXth Centuries), Cambridge Scholars Publishing, 2011.

Interviul integral poate fi urmărit în VIDEO-ul atașat.