Ce a îndurat o femeie din Ucraina într-o închisoare a separatiștilor din Donețk. Detalii terifiante: „Te vom împușca”

Natalya Zelenina, originară din Donețk, Ucraina, avea 35 de ani când a încetat să mai consume droguri puternice și a început terapia de substituție cu opioide. După ce s-a mai pus pe picioare, ucraineanca a devenit asistent social și a sărit în ajutorul narcomanilor care doreau să se lase.

Întâmplarea nefericită pentru Natalya a fost ca, în 2017, în timp ce călătoarea cu munca în estul Ucrainei a fost oprită la un punct de froniteră din Donețk de către separtiștii pro-ruși, care cuceriseră regiune trei ani mai devreme.

Așa-numita Republică Populară Donețk (RPD) este recunoscută la nivel mondial ca teritoriu al Ucrainei, dar este condusă de separatiștii pro-Kremlin încă din 2014, când Rusia a ocupat Crimeea și a venit în sprijinul în spatele separatiștilor din Donețk și din regiunea vecină Luhansk.

Salvată de război

După ce au oprit-o la graniță, oficialii separatiști au acuzat-o pe Zelenina de trafic de droguri și, după un proces despre care ea spune că a fost o farsă, a fost condamnată la 11 ani de închisoare.

Când Rusia a invadat Ucraina la 24 februarie anul trecut, Zelenina s-a temut că șansele ei de grațiere s-au redus la zero.

Însă, la 17 octombrie 2022, ea s-a numărat printre cele 108 femei eliberate din captivitatea rusă în cadrul unui schimb de prizonieri.

Apoi, Zelenina s-a întors la munca socială în Kramatorsk, un oraș controlat de Ucraina în nordul Donețkului.

Iată ce a declarat ea despre anii de închisoare pe care i-a dus sub ocupația separatiștilor, într-un interviu acordat Al Jazeera:

„Am consumat droguri timp de 15 ani - droguri puternice, opiacee. Când am început terapia de substituție cu opioide, OST, în 2006, viața mea s-a schimbat complet. Am refuzat să mai consum droguri.

Am devenit asistent social în Donețk. Cu propria experiență, puteam să-i ajut pe alții. Am putut arăta că este posibil să renunți la droguri și că HIV nu este o condamnare la moarte.

Când a început războiul (în 2014), am fost îngrozită că oamenii ne vor aresta și ne vor lua toate medicamentele, deoarece Rusia nu are programe OST.

Erau multe în joc. Văzusem progresele înregistrate de oamenii care foloseau OST, așa că nu puteam să spunem că ne este frică și să ne oprim activitatea.

În 2015, RPD a început să urmărească organizațiile de reducere a riscurilor. Ne-au amenințat. A trebuit să închidem acel birou și să ne mutăm.

Reținută la granița-fantomă

Apoi, la 4 noiembrie 2017, traversam punctul de control din Olenivka. Aveam asupra mea buprenorfină prescrisă pentru mine și pentru încă un pacient. Mi-au spus că transportam substanțe ilegale.

Am fost interogată timp de trei zile în secția de poliție din Donețk, iar ei (autoritățile autoproclamate ale RPD – n.r.) mi-au luat toate medicamentele. Curând, m-am simțit foarte, foarte rău din cauza sevrajului. A fost foarte dureros.

Nu-mi puteam controla gândurile. La un moment dat, am căzut și mi-am pierdut cunoștința. Nu m-au hrănit, iar cel mult îmi dădeau o cantitate mică de apă.

Inițial, au vrut să semnez o hârtie în care spuneau că am cumpărat drogurile în mod ilegal și că încercam să le vând în Donețk, dar am refuzat.

De aceea mi-au interzis să-mi văd mama și nepotul. Mi-au spus că trebuie să mărturisesc, altfel voi merge la închisoare pentru 25 de ani.

Dar nu pot să recunosc ceea ce nu am făcut. Am acționat în cadrul legii ucrainene, așa că totul a fost legal.

Au adus un băiat care era dependent de droguri și l-au bătut în fața mea. Au spus că va fi la fel cu mine dacă nu semnez documentele.

După trei zile, m-au băgat într-un centru de detenție temporară. În acel moment, am înțeles că era ceva serios. Nu aveau de gând să mă lase pur și simplu să plec. Am simțit că nu era suficient aer. Când am fost adus în acest centru de detenție, pur și simplu nu puteam să respir.

În a treia zi în centrul de detenție, m-au acuzat de trafic de droguri. Nu mă așteptam cu adevărat la un proces corect. Când ești în închisoare, percepi lucrurile într-un mod foarte diferit, așa că am avut o depresie foarte severă. Nu puteam să dorm. Ar fi putut fi mult mai rău.

În închisoare, am văzut oameni care leșinau sau care se simțeau foarte rău pentru că nu primeau un tratament adecvat. Iar eu nu primeam OST sau terapie antiretrovirală (ART).

Terapia ART mi-a fost întreruptă timp de trei luni. În închisoare, au vrut să semnez un document în care să spun că am refuzat să iau terapia, dar nu am vrut să semnez. După trei luni, mama mea m-a ajutat. S-a dus la medicul meu și s-a asigurat că pot avea acces la medicamente.

„Am fost tratată diferit ca neseparatistă”

Cel mai mare lucru a fost depresia. Mă simțeam foarte deprimată, foarte slabă. Voiam doar să stau întinsă pe pat toată ziua și să nu fac nimic. Nu prea voiam să mănânc. Uneori beam cafea. Așteptam doar seara, când îi sunam pe mama și pe nepotul meu, ca să le aud vocile.

Apelurile nu erau permise în mod oficial, dar dacă cunoșteai oameni și aveai bani pentru mită, atunci puteai cumpăra un telefon și îl puteai ascunde.

În celula noastră, aveam un singur telefon pentru toți șase. Fetele îl ascundeau în locuri în care gardienii nu-l găseau, cum ar fi în podea. Săpau o groapă și apoi o acopereau.

Am fost tratată diferit ca neseparatistă.

Existau măsuri de securitate suplimentare pentru mine, și chiar și în celulă, când vorbeam despre opiniile mele, trebuia să fiu atentă.

De exemplu, o dată am spus că punctul de control nu era granița reală a unei țări reale.

Alții mi-au spus: "Taci din gură, altfel vei primi acuzații mai grave". Vestea despre opiniile mele s-a răspândit, iar ofițerii de poliție i-au spus avocatului meu să îmi spună să tac.

Aveam impresia că procesul a fost o formalitate.

Pe tot parcursul procesului, procurorul nu făcea decât să se uite la telefon. Părea că își cunoșteau decizia încă de la început. Prima audiere în instanță a avut loc în martie, la patru luni de la arestarea mea. În total, am petrecut doi ani și șapte luni așteptând verdictul.

În ziua în care au pronunțat verdictul, am știut că au decis deja că sunt vinovat. Noaptea dinainte a fost un coșmar, anticipând decizia finală. Au anunțat că am primit 11 ani.

Pur și simplu nu puteam să înțeleg. Chiar și criminalii primesc mai puțin.

După pronunțarea sentinței, am fost dus la colonia de corecție.

Oficial, nu era o colonie de muncă, dar trebuia să muncim toată ziua, indiferent de vreme, chiar și când ploua sau ningea. Munca consta în principal în întreținerea coloniei: să curățăm totul, să vopsim, să punem lucrurile în ordine, să facem întreținere, lucruri de genul acesta.

O dată pe săptămână, aveam așa-numita banya.

Nu exista un duș, dar era o zonă cu apă caldă și apă rece și puteam fie să ne spălăm folosind aceste vase mari, fie să spălăm rufele. Nu existau mașini de spălat rufe. Trebuia să ne spălăm rufele cu mâinile.

„Taci din gură, altfel te împușcăm aici”

Exista încălzire pe cărbune, care era în regulă atunci când funcționa încălzirea, dar uneori echipamentul era stricat. Atunci era frig și trebuia să ne punem cele mai călduroase haine și paltoane pentru a dormi.

Ne aminteau tot timpul că eram prizonieri. Existau abuzuri verbale, cuvinte urâte folosite pentru a umili oamenii.

Am sperat să fiu schimbat înainte de a avea loc o invazie la scară largă. Apoi, după invazie, m-am gândit: ‘Acum este război, iar oamenii au preocupări mai mari decât să ne schimbe’ și mi-am pierdut speranța.

Așa că schimbul a fost foarte neașteptat și plin de bucurie pentru mine.

Șeful coloniei de corecție m-a chemat și mi-a spus că am fost grațiată, ceea ce mi s-a părut ciudat pentru că nu semnasem nimic. În jurul orei 21.00, am fost dusă într-o altă închisoare. Mi-au pus o pungă pe cap.

Am întrebat: ‚Așa se grațiază oamenii în RPD?’. Un gardian mi-a spus: ‚Taci din gură, altfel te împușcăm aici’.

Iar eu am răspuns: ‚Dacă asta e o glumă, nu e o glumă amuzantă’.

Apoi m-au luat de mână și m-au dus într-un fel de cameră subterană. Dar mi-am dat seama că, din moment ce nu voiau să văd nimic, trebuie să fie un schimb, iar eu eram fericit și gata să trec prin orice pentru a mă întoarce în țara mea natală.

A doua zi, ne-au pus diferite pungi pe cap și adeziv pentru a nu vedea nimic și ne-au lipit mâinile cu bandă adezivă. Am rămas așa în autobuz și în avion.

Acum m-am întors să lucrez în domeniul reducerii riscurilor. Le transmit un mare mulțumesc colegilor mei și guvernului Ucrainei.

Faptul că nu m-au lăsat acolo arată că le pasă de toți oamenii din Ucraina, inclusiv de clienții programului OST și de persoanele care trăiesc cu HIV. Cu toții suntem importanți”.