Refugiații mulțumesc cu lacrimi în ochi românilor: „Mulțumim atât de mult că ne-ați ajutat pe noi, pe ucrainenii”

Stau la rude, la prieteni sau la necunoscuţi cu inimă mare, dornici să ajute. Cu lacrimi în ochi, ne-au povestit cum s-au trezit că trebuie să plece rapid din casele lor, peste care cădeau bombele.

Această familie, greu încercată de situația din Ucraina, a călătorit ore bune până să ajungă la graniță. Cel mai dificil a fost să îşi părăsească locuinţa. Fetița cea mică a parcurs tot drumul în cărucior, iar surorile mai mari au încercat să o liniștească cum au putut: ”Sunt fetițele mele, mi-a fost greu să-mi las țara mea. Poate o să ne întoarcem, nimeni nu știe”

În incertitudine sunt toți cei care și-au părăsit casele și nu știu dacă vor mai avea la ce să se întoarcă.

„Părinții i-am lăsat acasă, sunt bătrâni și necăjiți” spune o refugiată.

„Ce să facem, unde să ne mai întoarcem?” spune o altă femeie.

Durerea lăsată de imaginea războiului nu va dispărea prea ușor. Cei care trec granițele acum se bucură de tot ajutorul primit și, în primul rând, de o siguranță cel puțin temporară.

Refugiată: ”Mulțumim foarte frumos. A fost foarte bine, România ne-a primit foarte bine.”

Femeie: „E înspăimântător. Am doi copii. Copiii au inimă frântă, le e frică. Mulțumim atât de mult că ne-ați ajutat pe noi, pe ucrainenii, mulțumim atât de mult.”

Și la Aeroportul din Iași au început să ajungă ucraineni care fug din calea războiului. Andrei are 28 de ani, este IT-ist și a reușit să iasă din Odessa în prima zi de bombardament.

„Sunt foarte speriat şi foarte îngrijorat pentru oraşul în care m-am născut, Odessa. Am mulţi prieteni rămaşi acolo care nu pot pleca. Unii sunt cu handicap, iar alţii care au copii mici, încă fără certificate de naștere, nu pot să iasă din ţară” spune Andrei.

Alții, care au reușit să ajungă deja în România, au fost luați de voluntari de la granița de nord și îmbarcați în trenuri către aeroporturi sau către vestul Europei. Câteva zeci, majoritatea femei și copii mici, au ajuns, aseară, la Oradea, de unde s-au îmbarcat pe un tren către capitala Ungariei.

„A fost groaznic, a fost panică totală. Ne-am trezit dimineața nu cu alarma, ci cu bombele și nu am știut, timp de o zi, ce să facem. Și așa ne-am hotărât să fugim cât mai departe."

Imaginile cu sute de oameni care fug din calea războiului ascund povesti sfâşietoare. Sunt părinţi care se despart în lacrimi de copii, mame care îşi imbrățiseaza fiicele regăsite, şi mai ales multe femei rămase singure cu copii, după ce bărbaţii lor au plecat să lupte.

În gara din Liov, doi tineri cu ochii scăldaţi în lacrimi se despart în sunetul strident al sirenelor. El trebuie să rămână, să-şi apere ţara.

O imagine cu un copil obosit, aşezat pe un rucsac, exprimă poate cel mai bine drama prin care trec oamenii.

Mulţi îşi aşteaptă rudele, pe marginea drumului, cu copiii aşezaţi pe genţile de voiaj.

Cei mici mai găsesc puterea să zâmbească şi să uite de imaginile pe care l-au văzut. Sunt pregătiţi să lege noi prietenii cu copiii pe care îi vor cunoaşte în România.

Şi imaginile din vama Isaccea sunt impresionante. Bacul care taverseaza Dunărea, de la punctul vecin de frontieră, Orlovka, este înţesat de oameni.

Olesia şi cei doi copii au fugit şi ei de război. Mama ei are 87 de ani, şi nu a putut veni.

Olesia, refugiat: „Sunt din partea aia de Dunăre. Sperăm ca să fie bine, acolo e rău în orașele mari este jale, minări, podurile le-au distrus să nu mai treacă rușii, jale."

Sute de familii se despart şi în Vama din Siret, fără să știe dacă se vor mai îmbrăţişa vreodată.

Tot în vama Siret, o tânără şi-a ajutat mai mulţi prieteni din Ucraina. Acum aşteaptă o femeie cu copii pe nume Anastasia.

„Ne-a trimis mesaj că să venim după ea să o ajutăm. O ducem acasă la noi" spune femeia care a prelut-o ca să îi ofere adăpost în România.

Deocamdată, cei mai mulți dintre refugiați trag la rude și prieteni. Alţii sunt ajutaţi de voluntari.

60 de refugiate au ajuns în comuna Știuca, din Timiș, majoritatea mame cu copii. Mulţi localnici sunt de origine ucraineană și le-au primit cu brațele deschise.

Este și cazul lui Vladimir, un bărbat de 68 de ani din Cernăuți. A reușit să plece cu soția și una dintre fete, însă ne spune că cealaltă a rămas în Kiev şi se ascunde într-un buncăr.

Vladimir: „Fiica mea, foarte târziu s-a gândit să plece din Kiev, pentru că nu s-a gândit că Putin va ataca. Rușii și ucrainienii, suntem frați, nu ne așteptam ca fratele să atace, vorbim în fiecare zi la telefon, stau undeva ascunși să se ferească de bombe.”

Doamna Anuța are 64 de ani. A venit în România cu două nepoate şi cu strănepotul. Vrea să ajungă în Cehia, acolo unde este fata ei.

Anuța: „Greu a fost până am ajuns aici. Am văzut că peste tot se împuşcă, în toate locurile. E un rând tare departe şi apoi am venit pe jos, până la vamă, până aici.”

În doar 24 de ore, peste 14.000 de cetățeni ucraineni au intrat în țara noastră.