Un vis împlinit, cu sacrificii și durere fizică. Simona Radiș şi Ancuţa Bodnar au intrat în istoria sportului mondial

În spatele acestei performanțe stau mii de ore de muncă, ani întregi în care cele două sportive au stat departe de casă și familie, cantonamente interminabile și multe răni pe mâini. Aşa arată un vis împlinit, fericire în stare pură, după ani grei de muncă. Tokyo, Jocurile Olimpice, 28 iulie, 3 dimineaţa, ora României. Simona Radiș şi Ancuţa Bodnar câştiga aurul la proba de dublu vâsle şi stabilesc un nou record olimpic. Au străbătut două mii de metri în 6 minute, 41 de secunde şi 3 sutimi. O ţară întreagă a fost mândră de ele.

Durerea fizică este o parte din preţul plătit pentru podium.

O cursă durează câteva minute. În spatele ei sunt însă mii de dimeneți în care Simona şi Ancuţa s-au pus în barcă şi au tras câte a fost ziua de lungă.

Asta fac şi acum. Pe lacul Snagov se antrenează lotul olimpic al României.

Reporter: „La ce te gândeşti când depui atât de mult efort? Cum îţi ţii mintea ocupată?” Ancuţa Bodnar: „De obicei, la tehnic. Te gândeşti la tehnică să vâsleşti cât mai corect ca să îţi fie cât mai uşor”. Simona Radiș: „Eram atât de epuizate că nu ştiu la ce mă gândeam atunci. Am tras cât am putut noi de tare, deşi eram în faţă. Nu a contat că era distanţă, nu ne-am relaxat deloc. Am scos cea mai bună cursă a noastră, cel mai bun tempo. Record olimpic. La un moment eram atât de epuizată şi mă simţeam atât de rău. Era acolo un finish şi îmi doream să se termine, că simţeam că nu mai fac faţă efortului, simţeam cum organismul meu încearcă să se oprească din mişcare aceea de vâslit fără voinţa mea. Ancuţa o simţeam în spate că nu mai poate. Mai erau 80 de metri şi nu mai conştientizam”. Ancuţa Bodnar: „Efortul era atât de intens încât nu mai simţeai. Doar durere, greu, simţeai că te opreşti, dar de fapt tu nu te opreai, contnuai să dai mai tare. Treceau metri, parcă treceau foarte încet. Au fost foarte multe stări”.

S-au urcat împreună în aceeaşi barcă în 2019. Repede au apărut rezultatele.

Ancuţa Bodnar: „Cred că opt... Două medalii în 2019, trei medalii. Patru... Aavem argint la campionatul de seniori, aur la Cupa Mondială, argint la Campionatul Mondial, aur la tineret. În 2020, două. Şi în 2021, trei”.

Ancuţa s-a apucat de canotaj în 2013, un an mai târziu, şi Simona s-a pus în barcă pentru prima dată. Habar nu aveau ce înseamnă canotajul, nici măcar nu ştiau să înoate.

Simona Radiș: „Eram la școală. Într-o zi a venit un domn în clasă, însoțit de directorul școlii. Cred că şi azi copiii respectă noţiunea de a se ridica în picioare. Toată lumea în cor, „bună ziua”. Am rămas în picioare. Eu eram peste. Am ieşit imediat în evidenţă. Toată lumea jos tu rămâi. Vino pe hol să vorbim. M-a măsurat şi mi-a spus despre ce e vorba”.

Şi de atunci au plecat departe de casă. Ancuţa s-a născut aproape de mănăstirea Moldoviţa. Acolo s-a oprit când s-a întors de la Tokyo.

Maica Tatiana, stareţa Mănăstiri Moldoviţa: „Uitaţi-vă la mânuţele ei, ce bătături are. Rar copiii care muncesc în ziua de azi aşa cum munceşte Ancuţa. De asta o meritat medalia de aur. Draga de ea”.

Acasă, părinţii îi ţin medaliile la loc de cinste. Tatăl şi-a dorit să ajungă şi el canotor.

Nichifor Bodnar, tatăl Ancuței: „Trebuiau să plece trei persoane din comună, aşa era regula, şi celelalte persoane nu au vrut. Eu mi-am dorit să plec de acasă la un sport, să scap de muncă”.

Aşa că atunci când fiica sa a fost selectată, a fost cel care a susţinut-o să plece tocmai la Orşova, în cealaltă parte a ţării, unde se antrenează juniorii. În pandemie, o perioadă Ancuţa s-a antrenată acasă.

Nichifor Bodnar, tatăl Ancuței: „Când făcea antrenament aici, eu plecam de acasă. La urmă nu mai avea suflu de forţa pe care o depunea. În ultima sută de metri, scoatea nişte sunete că îmi venea să plâng şi plecăm. Nici nu stăteam lângă dânsa. Betonul era ud de transpiraţie”.

Ancuța Bodnar: „Tata pleca mereu. Şi bunica nu m-a văzut niciodată antrenadu-mă pe ergometru. N-au putut”.

Dintr-un colţ de sat, din Avrămeni, Botoşani, a plecat Simona. Şi la ea în casa s-a strâns un teanc de medalii.

Maricica Radiș, mama Simonei: „Cei 7 ani de acasă au contat foarte mult la plecare ei, la tot. A ştiut ce au de făcut, traiul nostru sănătos, de la sat”.

Aproape toţi canotorii din lotul olimpic s-au născut în nordul ţării.

Simona Radiș: „În momentul în care li se oferă o oportunitate, ţin de ea cu dinţii, nu o lasă să treacă pe lângă. Copiii din zona Bucovinei sunt învăţaţi cu munca. Respectul este mult mai mare faţă de alte zone. Am văzut cum se comportă copiii de la noi şi din alte zone”. Reporter: „În ce sens?” Simona Radiș: „De respect faţă de oamenii din jur. Noi respectăm mult mai mult, părerea mea, faţă de un copil care are totul pe tavă. Lui nu se dezvoltă acel simţ de a munci şi a încerca să devină mai mult, pentru că are deja totul. El nu are pentru ce să lupte. Şi cred că din cauza aceea majoritatea sportivilor buni vin din zonele de sat şi zonele de nord”.

În spatele medaliilor stau disciplina, sacrificiul şi enorm de multă muncă. În cantonament au doar o jumătate de zi pe săptămână liber. În rest, antrenamente pe apă şi în sala de forţă. Iar acest ritm este păstrat aproape tot anul. Aşa se naşte performanţă, aşa se depăşesc limitele. Pe lângă forma fizică, un rol decisiv îl joca psihicul.

Simona Radiș: „Ai o limta, trebuie să fii conştient că de multe ori eşti singura persoană care ţi-o impui. Şi ca să o depăşeşti, tot tu eşti singura persoană care poţi să ştergi acea limită şi să mergi mai departe”.

Dorin Alupei, antrenor: „Ele sunt nişte luptătoare, nişte muncitoare, determinate, curajoase. În 2019, când au concurat prima dată la Jocurile Europene, au venit pe locul 2. Îmi aduc aminte că au ieşit pe mal şi au spus, „vrem să câştigăm medalia de aur la Jocurile Olimpice”.”

Acum se pregătesc pentru viitoarele competiţii, europene, mondiale şi pentru Olimpiadă de la Paris, din 2024. Într-o ţară în care educaţia fizică nu e prioritate, Simona Radiș şi Ancuţa Bodnar au intrat în istoria sportului mondial, iar efortul lor a urcat pe cele mai înalte culmi steagul românesc. Iar succesul obţinut le ambiționează să tragă şi mai tare, să vâslească spre succes.