România stă pe comori de metale rare și poate deveni un jucător valoros în lume. Ce ne lipsește însă

Mai avem și cărbune, și gaz, resurse numite până nu demult ”de tranziție”. Exploatări se fac în toată lumea, iar multe state, printre care România, au anunțat că vor sa extindă extragerea. E o discuție în noul context, în care Uniunea Europeana vrea să nu mai depinda de gazul rusesc. Sunt timpuri care ne sunt favorabile, dacă vom proceda corect.

Cu un război pe continent, la graniţa României şi cu multiple sancţiuni impuse Rusiei, s-a ajuns, inevitabil, la creşteri mari de preţuri, în industria mondială. Sunt pașii tot mai mari din tehnologie, care, la rândul lor, impun nevoi noi, de materii prime.

Sunt toate condițiile ca statul român, care stă practic pe o comoară de materiale critice, metale rare, dar și combustibili fosili, să poată deveni un jucător important, pe plan european și chiar mondial. Mineritului energetic și non energetic i s-ar putea da o nouă șansă, pentru că declarativ, se dorește, iar potențial există. Guvernul vrea să redeschidă minele închise în ultimul deceniu. De noi depinde, dacă știm cum să valorificăm acest potențial. Țara noastră se poate așeza cu un mare avantaj, la masa negocierilor, pentru că se poate baza pe resurse la care alte state, mai dezvoltate ca noi, doar visează. Toate sunt ținute la secret, sub paravanul secretului de serviciu, printr-o legislație a minelor care nu a mai fost actualizată demult.

Noul context vine după decenii întregi în care autoritățile noastre au închis, haotic, peste 500 de perimetre miniere. Închiderile s-au făcut fără o gândire și o strategie care să permită redeschiderea lor, rapid și cu costuri mici.

Domeniul mineritului e împărțit, în prezent, între 2 ministere, economie și energie. La Economie ar trebui să funcționeze un plan de revitalizare a exploatării de materiale critice, din mineritul non energetic, iar la Energie este mineritul pe cărbune.

Mina Livezeni, ora 8 dimineața. O echipă de mineri coboară în subteran, la 300 de metri sub nivelul mării. Un lift vechi și mai mult decât ruginit îi duce în măruntaiele pământului. Minerii merg să ajute la abataj, adică la locul din capătul galeriei de mină, de unde se scoate huila. Îi însoțim și, la capătul de jos al puțului, începe un traseu de 3 kilometri pe orizontal, apoi cu urcuș și coborâș, pe alți 2 kilometri.

La început, galeria e largă, cu boltă zidită și un aer mai suportabil. Pe măsură ce avansăm, tunelul se îngustează, aerul se rarefiază serios, nivelul de oxigen scade vertiginos, iar în lumina lămpilor se vede o poluare intensă, care intră în ochi și se simte pe gât și în plămâni.

Abia după o jumătate de oră de mers pe jos, în care traversăm pe sub orașul Petroșani, găsim oamenii la lucru. Sunt la banda care aduce cărbunele, din adâncul muntelui. Unul dă cu lopata, pe traseu, și verifică funcționarea benzii, iar un altul, are un rol mult mai important, acela de a doza practic, cât cărbune să cadă pe bandă.

Utilajele de transport și exploatare sunt extrem de vechi, au peste 40 de ani, și inevitabil, apar probleme.

În Valea Jiului mai funcționează doar 4 mine. Livezeni, Lupeni, Vulcan și Lonea, și aflăm că cea în care suntem e cea mai tehnologizată. Echipamente scoase demult din garanție sunt puse în mișcare de altă aparatură veche.

Aproape de prânz, lângă banda de cărbune are loc și schimbul de lucru.

Prin norul intens de praf se întrevăd siluete care coboară. Sunt minerii din tura a doua, care iau locul celor care au început munca la 6 dimineața. Cei care urcă sunt murdari și obosiți. Și vedem mineri tineri, fie că vorbim de lucrători sau de inginerii care îi coordonează. Ionuț s-a angajat la mină pentru că nu avea alternativă în Valea Jiului. Salariul ajunge și la 3 mii de lei, dar 7 din 10 candidați cu care Ionuț a venit la angajare au renunțat, după prima zi de lucru.

Reporter: Câți ani ai?

Ionuț: 24. Am si un frate de 19 ani, vrea să vină și el.

Inginer minier: Tinerii vor să lucreze, dar să și aibă condiții.

Reporter: Ai familie?

Inginer: Am soție și am 2 copii...

Dincolo de condițiile grele de muncă, cu poluare, echipament depășit și metode rudimentare, nu poți să nu observi pericolul din mină. Pe măsură ce ne apropiem de capătul galeriei, adică de frontul de lucru, galeriile înguste au tot mai multe proptele, și unele cedează, sub presiunea muntelui.

Dacă mina s-a aprovizionat din timp, lemnul e schimbat rapid. Dar și la acest capitol sunt lipsuri. Buștenii sunt scumpi și de multe ori minerii așteaptă cu zilele, să fie înlocuite elementele de siguranță. Muncitorii s-au obișnuit cu pericolul și intră fără stres, printre stâlpii care se frâng, periodic. Din nefericire, în astfel de galerii au avut loc și tragedii, oamenii și-au pierdut viața în accidente de mină.

După aproape 2 ore de mers, ajungem la capătul drumului, la abatajul de unde se sfarmă pereții de un negru lucios.

O freză veche, moștenită din epoca lui Ceaușescu, e impinsă în munte și tot ce se sparge, cade și e preluat pe un traseu metalic, mecanizat. Pe o astfel de galerie e cea mai grea muncă din mina Livezeni, e practic o grotă îngustă, inundată de praf negru și unde multe stații metalice, acționate hidraulic, susțin plafonul natural și impiedică prăbușirea muntelui.

De aici provine cel mai bun cărbune al României.

Complexul Energetic Hunedoara, cu cele 4 perimetre miniere și cu termocentrala Paroșeni, e in insolvență.

„CEH a plecat de la 0 sa nu uităm, a avut datorii, s-au șters datoriile în 2014 și în 2019 avea datorii de 3 miliarde și ceva și a intrat în insolvență. Acolo a fost jefuit practic complexul energetic Hunedoara”, a declarat ministrul Energiei.

Șefii complexului merg aproape săptămânal la București, de când a început războiul din Ucraina, pentru discuții cu ministrul Energiei. Se caută soluții pentru a mări capacitatea de producție, în Valea Jiului.

Acum, complexul e condus de un administrator special, care vorbește nevoia uriașă de utilaje moderne, așa cum au minele din alte țări, ca Germania, Polonia sau Italia.

În alte state, mineritul se face, din telecomandă, iar galeriile nu au atâta praf și poluare, pentru că perimetrele sunt udate permanent și curățate cu utilaje. Polonia e un stat cu minerit încă foarte dezvoltat, iar minele acestei țări au galerii cu iluminat pe galerii spațioase. Dar au în primul rând aparatură modernă, care face munca mult mai ușoară și producția mai mare, o aparatură la care minerii de la noi nici nu visează.

„Pentru moment, singura soluție pentru sporirea capacității de producție este o cârpeală, în purul stil românesc. Adică plimbarea unor vechituri, dintr-o mină în alta”, a spus administratorul special al Complexului Energetic Hunedoara.

Ultimul utilaj mecanizat de la Lupeni, ruginit, foarte vechi și de proveniență poloneză, zace în curte la Livezeni. A fost adus pentru a fi băgat în subteran, pe un orizont de lucru nou, adică o galerie deja existentă la Livezeni, pe care să înceapă exploatarea. Un miner ne prezintă echipamentul cu care va trebui sporită capacitatea de producție a minei și recunoaște că e nevoie de bani, pentru a reparații, înainte ca utilajul să fie dus sub pământ.

Ar fi dorit guvernanții, să redeschidă unele din minele închise, doar că e aproape imposibil. Clădirile au fost demolate, puțurile au fost înfundate cu tot ce s-a dărâmat la suprafață, iar dacă galeriile au rezistat, în timp, nimeni nu poate spune.

Unde se află mina Uricani, de exemplu, e tăpșan cu iarbă verde. Iar unde funcționa cândva mina Paroșeni, chiar lângă termocentrala cu același nume, astăzi pasc oile.

„Există cât de cât carbune, pentru termocentrala de la Paroșeni”, a mai declarat ministrul Energiei.

Ce încearcă să spună ministrul Energiei, se vede clar la fața locului. Din cele 4 mine, se mai scoate cărbune cât să pună în funcțiune termocentrala de la Paroșeni, atenție, doar 3 zile din 7, săptămânal. Și, după cum explică directorul de la Paroșeni, nici în aceste 3 zile, termocentrala nu arde la capacitate maximă.

Termocentrala Paroșeni este cea mai veche din România aflată în funcțiune, iar anul trecut a împlinit 65 de ani de funcționare. A primit o instalație de desulfurare, și intrunește cerințele actuale de mediu.

Problema nu e că nu se mai găsește cărbune în subteran, susțin minerii, ci faptul că nu s-a investit pentru a se extinde perimetrele de exploatare, așa că nici cei aproape 2500 de ortaci, câti mai lucrează în vale, nu mai pot scoate necesarul zilnic pentru termocentrală.

Darius Câmpean e lider de sindicat și miner din tată în fiu, în Vale. Are birou la mina Lupeni, cea care, cândva era cea mai mare din zonă, iar acum nu mai are nici măcar un utilaj mecanizat, în subteran.

Cand a fost închis Lupeni Sud, au rămas îngropate 3 echipamente. E drept ca atunci, Lupeni Nord avea 4...

Până să apară războiul din Ucraina, mineritul care a mai rămas la noi era în proces de închidere, la fel e și acum, în scripte.

„Știu că se discută la Comisia Europeana. Două până în 2026, celelalte două până în 2023”, a declarat administratorul CE Hunedoara.

Înainte de 1989, sectorul minier de la noi dădea locuri de muncă, pentru mai mult de un milion de oameni. Aveam atât minerit energetic, în care activau 65.000 de salariați, cât și unul non-energetic. Și acesta din urmă a fost aproape integral sistat.