Preotul la care tinerii vin ca la psiholog: “Încerc să-i fac să-și dăruiască timp”

Galerie foto

Ani la rând, în acesta zi, v-am arătat călugări și vietuitori care au ales să trăiască departe de lume, ratrași prin munți și păduri.

Astăzi, însă, vorbim despre preotul dintre betoane, cel care slujește în biserica dintre blocuri, omul care îi aduce pe calea ce dreapta pe oamenii orașului.

Trăim vremuri agitate, parcă suntem prinși într-o vâltoare și nu mai avem timp. Nu avem timp de noi, pentru cei de lângă noi și nu prea mai avem vreme să ne mai întâlnim și cu Dumnezeu. Ei bine, în tot acest vacarm sunt locuri în care oamenii îl găsesc pe Dumnezeu, formează comunități, se implică în viața cetății și își găsesc liniștea. Cum se întâmplă, aflăm acum!

Bucureșți, Militari - unul dintre cele mai aglomerate și gri cartiere din Capitală. Din blocurile înalte și posomorâte, un puhoi de oameni se revarsă pe străzile prăfuite. Cu gândurile, cu viața și preocupările lui, fiecare își croiește drum printre ceilalți, printr-un vacarm sufocant.

E un spațiu al betoanelor, înghesuit, trist, al coloanelor interminabile de mașini, al claxoanelor, al nervilor întinși și ai fi tentat să crezi că locul acesta a fost uitat de Dumnezeu. Mulți însă tocmai aici, între aceste betoane și-au găsit liniștea, sufletul și l-au descoperit pe Dumnezeu.

Duminică dimineață, Aleea Politehnicii, numărul 7. La umbra unor blocuri turn, biserica Pogorârea Sfântului Duh e luată cu asalt. Oameni cu prunci în brațe, copii de toate vârstele, tineri și bătrâni vin aici din tot Bucureștiul. În față altarului un preot îi strânge pe fiecare în parte la piept, îi mângâie, îi ascultă, le zâmbește și vorbește. Și se roagă pentru ei.

La o aruncătură de băț de acest loc, chiar în curtea Politehnicii, Biserica Sfântul Grigorie Palama este plină. Și aici sunt foarte mulți tineri și mulți copii. Locul e luminat doar cu lumari, iar la sărbătorile mari candelabrul uriaș e mișcat că într-un dans al îngerilor în jurul tronului pe care stă Dumnezeu. Este un spațiu care amintește de bisericile ridicate pe muntele Athos.

La strană cântă corul Nectarie Propsaltul, unul dintre cele mai bune grupuri de muzică bizantiană de la noi. Aici vin mulți studenți și profesori din facultățile din jur, dar și oameni din toate colțurile Bucureștiului care găsesc în biserică o oază de liniște.

De 20 de ani, sufletul acestui loc e părintele Mihai Marian, iar la biserica dintre blocuri, de 15 ani, preotul Visarion Alexa slujește între betoanele orașului. Oamenii îl știu drept părintele care ascultă. Această ascultare se întâmplă în fața altarului și mai ales în chiliuța pe care și-a croit-o în spatele bisericii, un loc în care de multe ori îl prind zorile discutând cu oamenii.

Visarion Alexa, preot: “Poporul e nevorbit și oamenii au nevoie de dialog, au nevoie să fie ascultați, n-au nevoie de cineva care să-i judece și să le ține predici. Vor foarte mult să vorbească, ei să vorbească, le face bine lucrul acesta: să se descarce. Și, credeți-mă, dacă noi preoțîi de Bucureșți am stă în biserica cel puțîn 8 ore pe zi, eu cred că lumea ne-ar caută. Oamenii au nevoie de noi. De ce? Intră în scenă aici și psihologul.

Majoritatea tinerilor, dacă vorbești cu ei, au ședința cu psiholog cel puțîn odată pe săptămâna, costă 180 de lei pe ședința. Aici e gratis, nu costă. Și nici nu are ora, eu nu îl țîn cu ora. La mine e gratis. Și dacă îl uită Dumnezeu mai mult de o ora, n-am nicio problema, eu nu mă grăbesc, cel mai important e omul din fața mea, niciodată cel care așteaptă sau cel care mă sună. Omul din fața mea e cel mai important. Și dacă fac asta, știu că nu greșesc în fața lui Dumnezeu niciodată.

Dacă am da toți importanță oamenilor din față noastră, maximă, eu cred că ar fi tare bine ! Și medicul, și avocatul și profesorul. Ne gândim tot timpul să rezolvăm multe probleme și folosim o expresie teribilă: n-avem timp! Dacă îți suni un prieten bucureștean și îi spui hai să facem cutare lucru, el o să-ți spune n-am timp. Eu am timp, d-aia mi-am pus ceasul anapoda, vedeți nici nu e ora corectă, e la derută, și nici n-am ceas la mâna dintr-un singur motiv: când întră omul aici să se spovedească, timpul se suspendă. Ceasul e blocat în veșnicie, și așa e mereu.

Încerc și pe oameni să-i fac un pic să se odihnească, să-și dăruiască un timp. Stai un pic pe loc! Poate Dumnezeu vrea să îți spună ceva. Scoate ochii din telefon, da căștile de la urechi, nu știu, poate auzi ceva, eu știu… Vrea Domnul să ne spună ceva câteodată și nu poate, pentru că suntem atât de ocupați… Nu ne găsește acasă, nu ne găsește în toate mințile pentru că nu mai suntem acolo.”

În chiuliuța mică, sub pozele părinților care i-au călăuzit pașîi, tronează un craniu din metal.

Visarion Alexa, preot: “L-am pus pe domn profesor aici - eu așa îi spun - este craniul acela. L-am pus cu față spre cei care vin să se spovedească. Și deseori, când întră se uită la el și craniul se uită le ei și spun: "Aoleu părinte ce o fi cu asta aici?" și eu spun: "Ai și tu unul!". Dar pentru că noi ne credem nemuritori, sigur că nu ne imaginăm că și noi avem un astfel de craniu. Știți, eu sunt cam ultimul om pe care omenii îl văd când se pregătesc de moarte. Mă cheamă la ei să se spovedească. Domnule, n-am auzit pe unul spunându-mi vreoadata: "Îmi pare rău că n-am câștigat mai mulți bani, îmi pare rău că n-am fost mai celebru, îmi pare rău că n-am fost mai bogat, mai frumos mai deștept". Niciodată n-am auzit un om povestind despre astfel de lucruri. În schimb, i-am auzit de multe ori spunând: "Îmi pare rău că n-am dedicat mai mult timp soțului sau soției". Timpul asta nu-l mai poți da înapoi. “

În fiecare marți seară, îi adună pe oameni în mijlocul bisericii în jurul unei mese plină cu bunătăți. Este seară de cateheze, discuțîi despre diversele teme care îi apasă pe oamenii orașului. Participa cine vrea. Părintele nu le vorbește din cărți, ci din viață trăită, cu sinceritate, direct.

Visarion Alexa, preot: “Vă pun o întrebare și discutăm pe tema asta. Zilele astea am umblat prin spitale, tatăl meu e grav, m-am gândit că am văzut o mulțime de oameni în suferință. Dacă ar fi să mergeți la medic și să va spună medicul, uite care e treaba, lucrurile stau așa, viață ta e la final, ai o boală gravă, mai ai de trăit 6 luni, 1 an, cum ați reacționa. La vârstă asta. Ce ați face?”

Și de la această întrebare a pornit o discuție întinsă pe aproape 3 ore.

Părintele vorbește iar cei din față lui zâmbesc, prind mesajul pe care îl transmite. Privind la acești oameni, realizezi ce a făcut preotul Alexa aici. A strâns în jur o mare familie, căreia îi îndrumă pașîi și îi lămurește căutările. Sunt oameni cu tot felul de joburi și preocupări, oamenii orașului.

Simona este kinetoterapeut. A descoperit acest loc acum 6 ani. Sorin este creator de haine. De mai bine de doi nu pierde o slujba sau o seară de cateheze.

De ceva vreme, din chiliuță din spatele bisericii, preotul dezbate și online problemele și apăsările oamenilor.

Visarion Alexa, preot: “Văd că lumea vrea, își dorește astfel de lucruri, niște răspunsuri puctuale la chestiuni punctuale și e nevoie de perspectiva. Cum mă raportez față de droguri, țigări, pot fuma un joint, e așa grav?”

Prin această chiliuță au trecut toți cei care s-au legat de acest loc. Aici a început schimbarea lor după ce au găsit răspunsuri la întrebările și problemele lor și, mai ales, după ce au găsit un duhovnic, lucru deloc ușor într-un oraș agitat. Preotul îl ia pe fiecare în parte și îi vorbește pe limba lui.

Visarion Alexa, preot: “Cred în normalitate. ... Problema noastră, a preoților, este limba de lemn. În toate instituțiile a murit limba de lemn, cred că mai sunt câteva zone politice pe unde o mai găsești. Dar a rămas la noi, preoțîi limba de lemn. Să te ferească Dumnezeu să asculți o predică într-o limba de lemn, pentru că nu îți mai trebuie nimic. Și atunci eu încerc să vorbesc cum aș vrea să mi se vorbească mie și cum aș vrea să vorbesc copiilor mei, cum aș vrea să vorbesc soției mele, prietenilor mei. Nu vreau deloc să cosmetizez cuvântul pe care îl rostesc. Pentru că nu am patru fete, nu? Adică am un discurs de popa și apoi un discurs de soț, de tată, de prieten, nu. Dacă cred în Dumnezeu și cred în lucrul pe care îl fac, atunci sunt același oriunde.

Și cred că asta e problema noastră, a preoților, că ne e teamă să fim autentici. Iar dumneavoastră, presă, ne taxați bine și puternic dintr-un singur motiv: prea apărem în față dumneavoastră impecabili. Prea ne propunem noi să fim impecabili în față dumneavoastră. Eu nu sunt impecabil. Le-am spus fraților din biserica: dacă mă luați pe mine model, o festeliti! Nu eu sunt modelul vostru, ia uite-l, modelul e El. Eu pe El îl urmez, în niciun caz pe mine sau pe altcineva. Pe El!

Și asta fac oamenilor. Dacă vin aici eu nu o să le propun: "Vedeți, eu va învăț să trăiți performant, că eu fac asta". Nu, o să spun: "Uite, eu merg în drum spre El. Dacă vrei putem merge de mâna, împreună, te însoțesc". Dacă omul își dorește lucrul acesta."