Angela Gheorghiu, în centrul unul scandal, după ce a spus că Porumbescu, Enescu şi Tănase sunt legende exagerate

Ea a subliniat că prima dată a aflat de la Sergiu Celibidache „că nu numai istoria de la şcoală, istoria României, politică sau socială, dar şi istoria culturală este alcătuită în România din false legende”, ea şi-a explicat viziunea asupra a ceea ce consideră şi este considerat pe plan mondial a fi valoros, conform News.ro.

În luna septembrie, a fost lansată în limba română cartea „O viaţă pentru artă”, un dialog al Angelei Gheorghiu cu Jon Tolansky. În acest volum, ea vorbeşte despre parcursul unui om care şi-a propus de mic să facă tot ceea ce a făcut după aceea.

Printre altele, un capitol extins este „România comunistă şi calea muzicii”. Într-un interviu publicat de contributors.ro, ea dezvoltă câteva idei.

A cântat operă o singură dată în România, când şi-a dat examenul de diplomă în 1990, la Cluj-Napoca, pentru că la Bucureşti, şi-a amintit ea, profesorul Ionescu Arbore a obligat-o să cânte „La Bohème” în limba română, când avea deja contract cu Covent Garden pentru aceeaşi operă. „M-au obligat să învăţ 'La Bohème' în limba română, pentru că aşa voiau comuniştii să cântăm în limba română. I-am spus: eu vreau să cânt în original, nu-mi trebuie în limba română, n-o să cânt în viaţa mea decât în limba originală”.

Ea o critică şi pe Arta Florescu, „această cântăreaţă care era profesoară de canto (la Conservatorul din Bucureşti - n.red.) distrugea pe aproximativ toată lumea” şi a avut o carieră „modestă, jenantă”. Florescu a fost şi profesoara mezzosopranei Viorica Cortez, care a primit în iulie însemnele de Cavaler al Ordinului Legiunii de Onoare al Republicii Franceze.

Cu amintiri triste din perioada comunistă, Gheorghiu susţine: „A fost o luptă continuă în Conservatorul care se numea şi… pardon, asta trebuie să spun, se numea Ciprian Porumbescu. Cine a fost Ciprian Porumbescu? Un compozitor care a scris puţine lucruri… Aici este o problemă în România. O problemă cu George Enescu, cu Ciprian Porumbescu… Nimeni nu vrea să afle cine au fost oamenii aceştia. Ciprian Porumbescu a fost un compozitor ce se afla la începutul carierei, a compus o operetă românească. Muzica sa nu este de mare valoare, comparativ cu mulţi alţi compozitori români. Bietul de el nici n-a avut timp pentru că a murit tânăr din cauza tuberculozei. După aceea am început să auzim despre George Enescu”.

Mai târziu, a mai spus ea, la sfârşitul Conservatorului, a aflat, prima oară de la dirijorul Sergiu Celibidache, „că nu numai istoria de la şcoală, istoria României, politică sau socială, dar şi istoria culturală este alcătuită în România din false legende”.

„Eu, în 30 de ani, nu am descoperit nicio sală importanta în care George Enescu să fi cântat. Unde a cântat? Vă imaginaţi în perioada în care George Enescu a cântat la vioară ce artişti mari erau atunci pe planetă? Vă puteţi imagina? În România s-au creat false legende. De exemplu, nu se vorbeşte de Dinu Lipatti, de Clara Haskil, adică artişti care contează pe plan mondial, care contează cu adevărat. Mai departe, Sergiu Celibidache, Radu Lupu care încă mai trăieşte şi a făcut o remarcabilă carieră internaţională, Haricleea Darclée, la începuturi, pentru că a prins o perioadă în care încă mai trăiau marii compozitori, Virginia Zeani sau Ileana Cotrubaş”, a mai spus ea.

Ea consideră că „unul dintre cei mai mari artişti români, care au făcut o adevărată carieră, este Radu Lupu. Şi Clara Haskil. Dinu Lipatti a trăit mai puţin, n-a avut posibilitatea unei cariere mari. Ideea este că sunt alte nume despre care România nu ştie – vorbesc de criticii din România, care serveau partidul, cei care au studiat muzicologia, cei care s-au ocupat de muzică. Ei nu au avut până astăzi curiozitatea şi dorinţa să vadă cine este într-adevăr un adevărat mare compozitor. Pentru că sunt compozitori din România care au lucrări mai importante decât George Enescu”.

Soprana a dat trei exemple: Nicolae Bretan, „care a scris opere absolut superbe”, Pascal Bentoiu, „care a trăit în România şi ţin minte că operele lui chiar se cântau la Operă - a scris un «Hamlet» foarte bun”, şi Paul Constantinescu:

„Lucrările lor trebuie studiate şi arătate şi explicate în primul rând profesioniştilor pentru a explica mai departe publicului adevăraţii şi adevărata faţă si a istoriei muzicii”.

Gheorghiu a continuat: „Nu vreau să vă supăraţi pe mine că distrug legende, dar trebuie să îi aducem în lumină pe adevăraţii mari artişti. Există mari şi mici artisti români şi în afara României şi există mari şi mici artisti şi în România. Aceste adevăruri trebuie studiate şi expus doar adevărul dovedit. Nu poţi să spui că Maria Tănase a fost şi a cântat la New York. Artiştii de muzică populară nu cântă în săli mari. Cântă doar la comunităţile de români. Şi cântă în restaurante. Sau în mici săli pe care reuşesc ei să le închirieze. Trebuie spuse lucrurile pe nume. Lucrurile astea înainte nu se puteau studia foarte bine, dar astăzi avem posibilitatea de a vedea, de a studia exact cine e cu adevărat. Un click distanţă”.

Legendele care s-au format în România sunt „exagerate”: „S-au construit false legende comandate. Sunt nume şi istorii construite. Nu poţi să spui că Maria Tănase cânta la New York, dacă ea a cântat printre mese. Este adevărat. A cântat, într-o expoziţie probabil internaţională din moment ce i-a invitat şi pe români acolo. Oamenii stăteau la mese şi ea a cântat printre acei oameni. Dar trebuie înţeleasă nuanţa pe care eu vreau să o arăt. Toate lucrările de început ale lui Enescu sunt de fapt muzică populară românească orchestrată. Vladimir Cosma a facut la fel pentru muzica filmelor, în Franţa. Mă înţelegeţi ce vreau să zic? Lucrările cu adevărat ale lui Enescu sunt doar acelea care sunt foarte moderne şi foarte speciale în stilul muzicii franţuzesti al epocii sale. Foarte, foarte interesante, e adevărat. La început şi eu credeam în aceste legende. Dar apoi am trăit în lumea adevărată, aceea în care este socotit omul de valoare, omul care poate demonstra de-a lungul anilor cu exactitate la ce nivel este. Şi cine este. În toată lumea există treaba asta. Minus România. În România, am învăţat o falsă istorie muzicii, fabricată şi comandată. Din păcate”.

Angela Gheorghiu îşi doreşte să cânte operă românească pe marile scene ale lumii şi şi-a exprimat speranţa ca noile generaţii de compozitori „să scrie armonios şi frumos pentru voci, nu numai muzică de pus în sertar sau pentru muzicologi, să creadă că au scris ceva”.

În acelaşi interviu, ea punctează: „Nu am trăit nicio secundă în viaţa mea fără a mă gândi că fac parte dintr-o mică familie, cea a artiştilor, a artelor, a muzicii, universal vorbind. Niciodată nu m-am gândit că voi face o carieră doar naţională, am luat în calcul doar cea mai mare carieră posibilă”.

Ea respinge complet abordările inedite ale unora dintre regizori, simţind că este o datorie faţă de compozitor ca opera să fie prezentată într-un animit fel: „Montările moderniste nu există pentru mine. Le refuz din start. Nu există aşa ceva. Sunt singura artistă de operă din lume care refuză să distrugă opera. Plec pur şi simplu. Nu accept”.

În urma acestor afirmaţii, pe reţelele de socializare zeci de persoane au criticat-o ca fiind lipsită de modestie, de patriotism, pentru că duce un „atac la adresa culturii româneşti” şi pentru că „minimalizează anvergura extraordinară a geniului enescian polivalent”.

Alţii o consideră un artist desăvârşit cu drept la opinie şi o apreciază pentru francheţe, pentru datele concrete prezentate şi pentru că „atrage atenţia ca suntem o cultură mică şi asa vom rămâne dacă vom continua să nu ştim să potenţam valorile şi apoi să le tezaurizam”.