Conchistadorii moderni si Noua Ordine Mondiala in sport. Cum a ajuns “Furia Roja” sa-i detroneze pe inventatorii fotbalului
“Rabdarea este amara, dar rodul sau este dulce” – spunea Rousseau acum mai bine de 250 de ani. Care este insa legatura dintre cugetarea lui si detinatoarea titlului mondial la fotbal?!
Un titlu mondial la fotbal, doua Campionate Europene, detinatori ai trofeelor UEFA Europa League si Champions League, cele mai importante de pe continent, si cu Supercupa deja asigurata. Si asta doar la fotbal, caci Nadal isi continua marsul in tenis, Contador vaneaza in continuare marile tururi ale ciclismului mondial, iar Real si Barcelona se lupta in fiecare an pentru titlul european la baschet. Cum a ajuns, insa, Spania aici? Cum au reusit sportivii spanioli sa se transforme in niste conchistadori moderni si sa puna stapanire pe intregul fenomen? Si nu in ultimul rand, cum putem ajunge si noi ca ei?
O tara care a resimtit mult timp efectele unui razboi civil si ale dictatorii franchiste, Spania se confrunta in ultimii ani, dupa o perioada de tranzitie si de adaptare la sistemul Uniunii Europene, si cu o criza majora in economie, care s-a cronicizat, ducand intregul sistem pe marginea unei prapastii. In ciuda dezastrului inregistrat la nivel socio-economic, cu rata somajului atingand o cifra record, peste 24%, dar si cu constantele incercari de secesiune ale bascilor si ale catalanilor, sportul continua sa fie unul dintre principalele motoare ale tarii, producand constant valori si aducand venituri uriase din afara.
"In varietate, genialitate si grandoare, taramul spaniol nu poate fi comparat cu niciun altul", spunea scriitorul britanic V.S. Pritchett, in urma cu mai bine de cinci decenii. Nu o sa facem o dezbatere pe seama afirmatieilui Pritchett, insa putem incerca un alt exercitiu si putem inlocui "taramul" cu "sportul". Sa fie adevarat? Putem spune ca sportul spaniol nu mai are egal in lume? Daca ne uitam la trendul ultimilor ani, afirmatia pare sa fie cat se poate de adevarata. Doar ca trebuie si explicata.
Fotbalul e rege in Spania si Spania e regina in lume
Cum am zis si mai sus, un titlu mondial, doua campionate europene, Liga Campionilor si Europa League. Sunt doar cateva dintre trofeele pe care fotbalul spaniol le-a castigat in ultimii ani. Este insa interesant modul in care Spania, o tara fara o traditie in ceea ce priveste competitiile internationale, a reusit sa ajunga sa domine Europa si sa ia doua titluri la rand, EURO 2008 si 2012. O tara care in urma cu 15 ani se afla pe locul 25 in clasamentul FIFA, la "ani lumina" de nationale precum cele ale Olandei sau Frantei.
Pentru o tara care a dat fotbalului echipe precum Realul lui Di Stefano si Barcelona lui Cruyff, Spania are o lista extrem de scurta in ceea ce priveste performantele internationale, caci, pana in 2008, cea mai buna performanta era un loc 4. Un loc 4 obtinut in 1950! In rest, toate campaniile de cucerire ale spaniolilor, fie ca i-au avut in echipa pe Santillana, Butragueno sau Raul Gonalez, s-au terminat lamentabil.
Totul s-a schimbat insa odata cu generatia lui Xavi Hernandez, Xabi Alonso si Iker Casillas, care a condus Spania catre castigarea EURO, a Mondialului din 2010, si catre un record de 35 de meciuri oficiale consecutive fara infrangere. Care este insa explicatia pentru aceasta schimbare si pentru succesul rasunator?
Parerea generala e ca talentul si darul acestei "generatii de aur" este ingredientul principal care a contribuit la transformarea Spaniei; ca tehnica lui Xavi si Cesc si determinarea lui Sergio Ramos si Busquets au facut ca echipa sa se lege atat de bine. Altii spun ca nationala Spaniei este alcatuita din jucatori care au beneficiat de pe urma experientei acumulate in Liga Campionilor sau, in cazul unora, in meciurile din alte campionate. Cati si-au pus insa intrebarea: "Cum au ajuns acesti fotbalisti sa scoata tot ce e mai bun din ei si cum au ajuns, daca au ajuns, sa fie transferati la echipe din strainatate?” Pentru ca nimeni nu transfera un fotbalist doar pentru faptul ca are o anumita nationalitate.
Trebuie sa ne orientam atentia cate o alta dimensiune, catre modul in care spaniolii au inteles ca singurul mod in care se pot dezvolta la nivel colectiv este acela de a se dezvolta la nivel individual.
Potrivit rapoartelor UEFA, Spania avea in anul 2010 circa 15 mii de antrenori cu licenta PRO, categoria A. Daca nu stiti unde sa plasati acest numar, trebuie sa aflati faptul ca este mai mult decat dublul ocupantei locului 2, Germania, care “se lauda” doar cu 6.500. Cand aflam ca Anglia avea de 14 ori mai putin, adica putin peste o mie, lucrurile sunt clare. De asemenea, trebuie mentionat si faptul ca o licenta PRO in Spania necesita peste 750 de ore de studiu, fata de cele 245 cerute in Anglia.
"Federatia spaniola s-a concentrat exclusiv pe sprijinul antrenorilor, pe care i-a ajutat sa sa dezvolte pana cand s-a considerat ca acestia sunt capabili sa se duca oriunde in lume si sa faca performanta. Iar asta nu s-a intamplat doar la fotbal, ci in intregul sistem spaniol. Ca sa lucrezi intr-o scoala trebuie sa ai calificarea necesara. La fel este si la fotbal. Ce se intampla acum este doar rezultatul unei politici intinse pe multi ani", spune Pedro Calvo, un antrenor spaniol, omul care l-a descoperit si pe Fernando Torres.
Iar "pledoaria" lui pare ca nici nu mai are nevoie de alte adaugiri. Calvo spune ca antrenorii spanioli nu sunt doar mai multi, ci si mai bine pregatiti, acestia avand cunostinte vaste dobandite in urma unui studiu ingelungat.
Si e adevarat! Daca aruncam o scurta privire in trecut, putem vedea ca acest proces dateaza cu mult inainte ca nationala "mare" sa obtina performantele supreme in fotbal. Din 1998, nationalele de juniori ale Spaniei, de la Under 16 pana la Under 21, au castigat 19 competitii FIFA si UEFA. Cate a castigat Anglia? Una singura. Am putea spune ca englezii sunt "overachiverii", pentru ca ei reusesc an de an sa faca performante in Liga Campionilor desi la nivelul juniorilor nu prea le ies multe. Apoi insa ne dam seama ca Manchester City nu are niciun englez in primul 11.
(fig.1 Performantele obtinute de nationalele U19 si U21 ale Spaniei)
Info: Drapelele alaturate reprezinta tarile organizatoare ale turneelor
Sursa: Captura FOTO wikipedia.org
Fernando Hierro, fostul mare capitan al Realului, acum director tehnic al Federatiei Spaniole, spune si el: "Am depasit perioada in care fotbalul spaniol nu insemna nimic. Toti vorbeau despre fotbalul italian si cel englez. Poate ca si asta a fost un factor determinant".
De cealalta parte, Gerard Houllier, unul dintre marii manageri ai Frantei, recunoaste: "Ani de zile fotbalul spaniol a avut aceeasi politica in ceea ce priveste juniorii. Ei au continuat sa ude radacinile, iar planta a crescut si a inflorit".
Daca in anii '70 si '80 nationala Spaniei nu era o sperietoare pentru multi, ibericii au reusit acum sa rastoarne orice complex de inferioritate, dovedind ca rabdarea, determinarea si dorinta pot rasturna ierarhiile. Au demonstrat ca invataturile trase in urma unui esec cantaresc, pe termen lung, mai mult decat un examen luat "cu bani".
In “episodul” urmator | Conchistadorii moderni si Noua Ordine Mondiala – Pata neagra pusa pe sportul spaniol. Cum palesc performantele in fata unor operatiuni secrete. Dedesubturile dopingului din Spania.
Andrei Jipa, Redactor Sport.ro
