Pacienții cu demență, tratați abuziv în spitale: „Era legată și desfigurată”
În România săracă și tot mai îmbătrânită, boli pe care le asociam pe vremuri cu vârste înaintate lovesc, de fapt, mulți oameni încă în putere. Maladii ale creierului, precum demența, ajung să omoare părinți și bunici, prin indiferență.
Bolnavii se prezintă prea târziu la medic. Şi chiar dacă merg la psihiatru, nu pot rămâne mult timp, pentru că locurile sunt prea puține. În plus, unele secții de psihiatrie ascund și acum abuzuri care îi fac pe oameni să le fie teamă să-şi caute sănătatea acolo.
La începutul anului, o bunică din Mureş a fost dusă de copii la spital, pentru că avea momente de rătăcire. Suferea de demență, dar internarea în sine a fost un coşmar.
Fiica unei paciente cu demență: „La psihiatrie, la Târgu Mureş, când ne-am dus era legată. Era umflată, era desfigurată. Era conştientă, că imediat ce ne-a văzut a început să plângă şi să spună: „unde m-aţi adus?" Asistentele au spus că de aia au legat-o, că a vrut să se ridice din pat şi că ele nu pot să stea lângă toţi bolnavii. Cad pe jos şi se lovesc şi aşa mai departe.”
Fiicei i s-a recomandat să o mute într-un centru privat, unde îngrijirea costă între 2000 şi 4500 de lei pe lună. Femeia s-a stins după numai o lună.
Deşi România se află pe locul 7 în lume în privinţa îmbătrânirii populaţiei, autorităţile taie din numărul de locuri în spitalele pentru boli ale creierului. Spitalul Obregia, cel mai mare din estul Europei, tratează anual 35.000 de pacienţi.
Dr. Eduard Motoescu, director medical Obregia: „Sunt tendinţe şi presiuni de a se modifica pe partea descrescătoare a numărului de paturi.”
Reporter: „Adică să mai şi scadă!”
Dr. Eduard Motoescu: „Da, să scadă. Din păcate, în România e mai uşor unde să ducem un câine neputincios şi al nimănui decât un om cu aşa ceva, pe care familia nu şi-l mai doreşte.”
Reporter: „Și atunci ce se întâmplă dacă familia spune „nu ni-l daţi acasă?"
Dr. Eduard Motoescu: „Este ca un fel de abandon.”
În lipsa unor centre specializate, dar şi a unor condiţii decente în spitalele de stat, bolnavii rămân în grija familiei. Rudele ori îşi abandonează serviciul, ori riscă enorm, lăsând bolnavul acasă, mai ales că nu înţeleg încă de la început ca acesta are probleme grave.
Dr. Cătălina Tudose, președinte Asociația Română de Psihiatrie: „Cineva în evidenţa noastră, care avea grijă de copii la un moment dat, a plecat şi a lăsat copiii nesupravegheaţi. Întrebată fiind de ce a plecat aşa, a spus „am avut avizul copiilor", copiii având 5 şi 3 ani. Persoana în cauză simte că se întâmplă, căsă modifica ceva, dar de obicei este o atitudine de negare.”
Ţine, aşadar, de atenţia şi implicarea familiei să repereze din timp semnalele care trădează o boală în evoluţie. Contrar percepţiei populare, pierderile de memorie care afectează viaţa de zi cu zi, dezorientarea şi schimbarea de comportament nu sunt motivate numai de vârstă.
Una din 8 persoane de peste 55 de ani este într-un stadiu al bolii Alzheimer. Însă în România 80 la sută dintre bolnavii cu demență rămân nediagnosticati. Chiar şi dacă ajung în faţa unui psihiatru şi încep un tratament, în câteva luni apare o problema: „ce facem mai departe?”
Există un proiect de strategie naţională pentru dementă şi alzheimer, însă acesta a rămas deocamdată doar pe hârtie.
.webp)
