"Nu e simplu sa fii luat in serios in lumea teatrului cand vii din zona dansului". Interviu cu coregraful Razvan Mazilu
Andreea Bortun a stat de vorba cu unul dintre cei mai interesanti participanti de la Festivalul International de Teatru de la Sibiu, Razvan Mazilu, cel care a semnat in acest an spectacolul "West Side Story".
O sa citez un vers din melodia celor de la The Killers, “Are we human or are we dancer”?
Razvan Mazilu: Cred ca suntem niste oameni dansatori, niste oameni pentru care dansul este o modalitate de expresie care ne apropie de niste zone spirituale. Eu prin dans m-am descoperit pe mine, i-am descoperit pe oamenii din jurul meu. Comunic mult mai usor asa, mult mai usor decat o fac in viata de zi cu zi, prin cuvinte.
Crezi ca dansul face parte din cine suntem ca oameni?
RM: Da, cred ca face parte din noi, trebuie doar sa ne constientizam aceasta parte si sa ne bucuram. Sa dansam! Nu toata lumea trebuie sa faca arta, dar dansul este un mijloc de expresie care uneste oamenii, care ii face sa comunice unii cu altii, care ii aduna laolalta si nu-i desparte. Este un mijloc de expresie dincolo de bariera limbii si asta cred ca e puterea lui, aceea de a ne conecta.
Dupa ce ai fost validat de tot ceea ce inseamna critica, public, ajungi, ca artist, intr-un punct in care nu mai exista acea presiune de a dovedi. Ce vine dupa ce ea dispare?
RM: Fac lucrurile care imi plac si in care cred cel mai mult. Fac tot ceea ce am facut pana acum, dar cu atat mai mult acum, la o varsta a maturitatii, la 40 de ani, incerc sa caut in mine, in interior si incerc sa fac lucrurile in care cred cel mai mult. Nu mai incerc sa plac nimanui, nici cronicarilor, nici publicului. Las publicul mai mult sa vina dupa mine. Cred ca abia de acum inainte se filtreaza si se decanteaza o munca de cercetare. Mi-am dorit sa fiu nu neaparat celebru, dar mi-am dorit ca munca mea sa fie validata de cat mai multi oameni, si mi-am dorit ca munca mea sa ajunga la cat mai multi oameni. Dupa ce ai o anumita popularitate, dupa ce ai aceasta celebritate care valoreaza sau nu ceva, incerci sa descoperi lucrurile in care crezi, marile vise, marile obsesii, marile intrebari.
Este Razvan Mazilu un om implinit, un artist implinit?
RM: Sunt implinit pentru ca am avut marea sansa de a face intotdeauna ceea ce mi-am dorit. De foarte putine ori am facut ceea ce si-au dorit altii. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu am plecat in strainatate, fiindu-mi cumva teama ca voi deveni un instrument, o masinuta intr-un sistem foarte performant, de altfel, si foarte bine pus la punct. Cred ca am avut noroc si poate am si stiut cum sa mi-l aduc de partea mea cumva. De fapt am avut norocul unor intalniri foarte interesante cu alti artisti, cu regizori, cu coregrafi, cu directori de teatru, cu actori.
Care ar fi primele amintiri legate de dans ca vocatie?
RM: Am fost foarte determinat de foarte mic. De la 3 ani mi-a fost foarte clar ca vreau sa dansez. Amintirile mele sunt legate intr-un fel de vertij in care camera se invarte cu mine, televizorul la care ma uitam si dansam odata cu balerinii, se invarte si el cu mine.
Cum ai fost ajutat si incurajat sa-ti faci meseria?
RM: Nu ascund faptul ca nu este simplu sa fii luat in serios in lumea teatrului ca artist venind din zona dansului. Cu toate ca poti fi respectat, dar a fi respectat nu este totuna cu a fi luat in serios. Regizorul Alexandru Dabija care era directorul Teatrului Odeon cand am intrat eu in teatru in 2000, a fost cel care m-a azvarlit in marile proiecte, dandu-mi sa montez. La un moment dat tin minte ca pierdusem busola si ma pierdusem. A fost unul dintre putinii oameni de teatru care mi-au zis „Razvan, tu trebuie sa faci si regie. Trebuie sa faci spectacole”.
Cat de mult te reflecti in spectacolele tale? In ce masura ele vorbesc despre tine?
RM: De exemplu in Saraiman mi-am pus intrebarile, problemele si frustrarile mele din acel moment, tocmai pentru a mi le exorciza si pentru a-mi raspunde la anumite framantari sau pentru a-mi rezolva unele probleme, eu cu mine. M-am intrebat „de ce nu am plecat de aici, din spatiul in care m-am nascut?”, am facut haz de necaz de propriile noastre probleme, clisee pe care le taram dupa noi ca neam, ca popor si pe care poate ca nu ni le vom rezolva niciodata. Am privit toate problemele acestea cu foarte mult umor pentru ca mie imi place sa rad de mine insumi, in primul rand. Cred in autoironie, cred in umorul care te salveaza si care te protejeaza. In Saraiman am fost eu cu intrebarile mele, cu visele, cu problemele, cu frustrarile si cu toate cliseele mele pe care le tarasc ca o valiza.
Ce te deprima?
RM: Odata cu trecerea anilor, in loc sa nu-mi pese, ma trezesc ca sunt si mai vulnerabil, si mai sensibil la orice. Ma deprima, de exemplu, o vorba urata sau lipsa unui zambet, o fata morocanoasa, un raspuns rastit. Ma trezesc ca sunt ca un melc care imediat se vara in carapacea lui.
Care e relatia ta cu ridicolul?
RM: Scoala de Coregrafie te cenzureaza, te limiteaza. Tu esti la inceput, gata sa faci orice si sa te exprimi liber. Apoi intervine sistemul care este stramb si care te formeaza pe o directie care iti castreaza creativitatea, care nu te lasa sa te exprimi. Intervine deci spaima de ridicol. Am invatat intre timp sa-mi depasesc frica asta. Eu aveam probleme, de exemplu, in a vorbi pe scena. Nu puteam sa verbalizez; mi-era frica sa nu fiu ridicol facand asta. Asta era o prostie. E pur si simplu o treaba de incredere si de a ti se da incredere. Am invatat incet-incet sa-mi inving aceasta spaima care este paralizanta uneori pentru ca ajungi pana intr-acolo incat sa nu mai fi apt sa vorbesti in public, sa te exprimi coerent. Acum nu mai am nicio frica de ridicol, privesc cu foarte mult umor totul. Pe de alta parte imi e teama sa nu fiu ridicol incercand sa fac lucruri care sa semene cu gestul actritelor in varsta de a o juca pe Julieta la 18 ani. Vreau sa pastrez simtul masurii si al bunului simt si sa fac lucrurile care ma exprima pe mine, cel de azi, avand grija sa nu fiu penibil si ridicol. Daca vreodata se va intampla asta, va rog sa va fie mila si sa-mi spuneti in soapta si dragut sa ma retrag decent.
