7 octombrie este Ziua Mondiala a Muncii Decente, initiata de Confederatia Sindicala Internationala. In afara se pune accentul pe globalizare si pe nevoia ca fiecare persoana sa beneficieze de un loc de munca, ca singura modalitate de a castiga un trai decent si de a combate saracia. Se spune adesea in anumite tari ca nu sunt posibilitati pentru oferirea de salarii si conditii mai bune, dar pe termen lung un astfel de efort ar aduce numai avantaje. 

Perioada actuala este caracterizata la noi de principiul: "cere si ti se va da". Profesorii au cerut o majorare cu 50% a lefurilor, iar guvernantii s-au grabit sa le promita marea cu sarea, fara a lua in calcul efortul bugetar pe care o astfel de actiune il implica. Dupa aceea s-au razgandit, dar era deja prea tarziu. Bulgarele de zapada s-a pornit la vale, inghitind alte categorii socio-profesionale care se simt nedreptatite in toata aceasta situatie. Daca pentru profesori sunt bani, atunci de ce nu ar fi si pentru angajatii din sectorul administrativ sau sanitar? 

In tara noastra, Ziua Muncii Decente este marcata prin manifestatii si mitinguri, totul pe fondul unor promisiuni cu iz electoral nesustenabile. Ne confruntam cu fel de fel de paradoxuri: crestere economica record pe de o parte si deprecierea vertiginoasa a leului pe de alta. Salariile se inscriu intr-o tendinta ascendenta, productivitatea nu. Desi multi dintre guvernanti spun ca nu exista fonduri, aproba totusi cresterea salariilor profesorilor, iar pensiile sunt marite mai devreme decat era prevazut. 

Este poate normal ca opozitia sa sara la gatul actualei guvernari si sa spuna ca exista fonduri, dar sunt prost gestionate. Problemele si neintelegerile apar atunci cand insisi alesii nu se pun de acord. 

Oare guvernantii nostri au luat in calcul acel efort pe termen lung de a combate saracia si de a ne oferi tuturor un trai decent? Sau sa se fi gandit doar la beneficiile pe o perioada de vreo patru ani pe care li le va aduce prezenta la urne a categoriilor "bagate in seama"?