"Individul care traieste in oras este un trist". Un antropolog si un psihiatru explica de ce romanii nu se considera fericiti

Antropologul Vintila Mihailescu si medicul psihiatru Gabriel Diaconu sunt invitatii lui Cristian Leonte la “Dupa 20 de ani”. In Saptamana Luminata, incercam sa aflam impreuna cu ei ce ne face fericiti, ce e fericirea astazi, cum sa o cautam dar si cum sa ne dam seama ca ne lipseste. Emisiunea este difuzata duminica de la ora 10.00 pe PRO TV si online pe PROTV NEWS.

Suntem in Saptamana Luminata, credeti ca e un timp fericit acesta?
Vintila Mihailescu: Trebuie sa fie. E foarte interesant ca vorbim despre fericire doar cu ocazia sarbatorilor. “Sarbatori fericite, Craciun fericit, Paste fericit”. In restul timpului vorbim despre sanatate. Ca si cum fericirea ar fi legata doar de sarbatori sau ar fi ea insasi o sarbatoare. Intr-un fel, devine chiar pacat ca de aceste sarbatori sa devii nefericit. Ce motive ai avea? E chiar pacat religios ca in aceste ocazii sa nu te ridici la inaltimea momentului.

Citeste si: Nordicii sunt cei mai fericiti europeni, iar bulgarii cei mai pesimisti. Pe ce loc se afla romanii in clasament

Credeti ca e ceva lumesc sau mai degraba religios in a fi fericit in aceasta perioada? E un timp al fericirii?
Gabriel Diaconu: Din punct de vedere al omului de rand, da. Pe de alta parte, cate feluri de fericire or fi? Ce vrem sa spunem cand ii dorim cuiva fericire, cand spunem ca cineva e fericit. De fapt, fericirea nu e un obiect unic. Observi un copil ca se joaca si e integrat si e “fericit in lumea lui”. El nu mentalizeaza ca e fericit, pur si simplu traieste o experienta senzoriala, manipuleaza un obiect si asta ii creaza stari. La inceput, fericirea e deci un obiect extern, pe care mintea umana il acceseaza si cu care colaboreaza non-constient. Zangane zanganitoarea, creierul raspunde. Apoi apare criza in mintea omului, adica apare cuvantul. Odata cu el apare si spaima, spaima ca, daca fericirea exista, inseamna ca este de pierdut. De asta cred ca uram “Sarbatori fericite”, fiindca e ceva triumfalist sa anunti o persoana ca tocmai si-a pierdut inapoi fericirea.

Pastile sunt cea mai apasatoare sarbatoare a lumii crestine: cineva moare, cineva renaste si odata cu asta aduce un mesaj de fericire tuturor celor care impartasesc acea credinta. Este cea mai frumoasa dintre noutati pentru acea minte care a aflat in copilarie ca fericirea e un obiect, un obiect pe care il poti pierde asa cum iti poti pierde parintele sau mintile. In cele din urma poti sa iti pierzi si drumul.

Cum stii ca esti fericit?
Vintila Mihailescu: As face o distinctie, care nu e in mintea oamenilor de obicei: distinctia intre bucurie si fericire. Fericirea se raporteaza la viata, dar nu iti pui permanent intrebarea daca esti sau nu fericit, fiindca asta te-ar face permanent nefericit. Aurora Liiceanu avea o vorba apropo de identiate, in cazul careia nu-ti pui tot timpul problema “cine esti”. Spunea ca identitatea e ca si maseaua, simti ca o ai cand incepe sa te doara. Cand incepi sa te simti nefericit, atunci poate sa apara aceasta problema a fericirii. Altfel, ar fi nerational, ne-ar bloca.
Va puteti imagina un singur individ, in orice cultura sau epoca, care la intrebarea “Ai vrea sa fii fericit” sa raspunda “Nu”? Daca ar spune asta, ar ajunge la psihiatru.

Gabriel Diaconu: Pe de alta parte, daca am ajuns la punctul la care cineva cauta fericirea – omul, de pilda in Constitutia Americana, are acest drept fundamental. Dupa ce a pierdut-o in copilarie, incepe si o cauta, dar nu in varianta ei primitiva, de bucurie, ci cauta sa regaseasca, ba chiar sa emancipeze obiectul. Fericirea omului adult e un obiect cu totul nou, apropo de cea a copilului, si un obiect sensibil diferit de nefericire. Nu sunt doua cuvinte la polii unui concept unitar. Omul iti va spune ca sunt lucruri care ii dau o senzatie pozitiva si lucruri care ii mai alina din senzatiile negative. Nu suntem in zona unei simple cautari, ci a omului care incearca sa reconcilieze o lume sparta in doua. In lumea copilului triada e perfecta, mama-tata-copil. In lumea adultului sunt doua cautari, o experienta spirituala, dar si o incercare de a-si intelege dezamagirile, versantul negru din viata lor. Si multi ajung sa viziteze un profesionist pentru ca si-au propus ca sunt deprimati. Un expert spunea ca un tratament corect al bolii reda omului dreptul sfant sa fie nefericit. Oamenii care vor gasi fericire nu vor fi scutiti de nefericire, nu vor ajunge in acel rai al mintii care e deprivat de dor, de abandon.

Cum facem diferenta intre bucurie si fericire, ce inseamna ele pentru noi azi?
Vintila Mihailescu: Bucuriile le traiesti oarecum in moment, subiectiv, emotional. Fericirea nu o poti exprima, fiindca in ultima instanta e o evaluare per ansamblu. Bucuria e “en detail”, fericirea e “en gros”. E o evaluare a unei vieti sau parti din viata. Chiar daca ai avut clipe de deznadejde ele pot sa intre in acest calcul al fericirii, pentru ca ele poate te-au ajutat, ti-au adus intelepciune.

Exista o conjunctura a vietii in care suntem fericiti sau avem mai degraba o vocatie a fericirii?
Vintila Mihailescu: N-as spune ca e innascut, dar face parte din destinul omului aceasta cautare a fericirii. Dar ceea ce se cauta difera de la epoca la epoca, de la cultura la cultura, deci fericirea e o chestie relativa.

Ce cautam noi, romanii?
Vintila Mihailescu: E o diferenta majora in lumile moderne in general. Inainte, nu puteai sa fii fericit de unul singur. Robinson, pe insula lui pustie, era un nebun din punctul de vedere al culturii pre-moderne. Modernitatea a mutat fericirea in individ. Pot, ba chiar am obligatia sa fiu fericit, a se vedea excesele gandirii pozitive. Exista o carte amuzanta, scrisa de o antropoloaga din SUA, “Smile or Die”, pe ideea ca trebuie sa le arati celorlalti ca esti fericit, multumit. E o conceptie de piata: o persoana nefericita nu cumpara si nu vinde. E o industrie a fericirii. Exista un fel de obligatie sociala: societatea te obliga pe tine, ca individ, iti spune “nu-mi strica cheful”.
Din acest punct de vedere, vestea e cam trista, in masura in care asa ceva se poate masura. Fericirea nu se poate masura, dar se poate masura declaratia omului. Sunt vreo 4-5 tari din lume care au raport negativ: sunt mai multi care se declara nefericiti decat fericiti. Noi avem unul dintre cele mai mari grade de nefericire si asta poate sa dea de gandit. Dar nu as spune ca avem vocatia nefericirii, ca suntem un popor de nefericiti. Suntem un popor de nemultumiti, avem o cultura a nemultumirii. La intrebari de genul “Peste 5 ani lucrurile or sa mearga mai bine?” oamenii raspund ca o sa mearga mai prost, dar daca ii intrebi despre ei, cred ca ei o vor duce mai bine. Trebuie foarte mult optimism ca intr-o lume pe care o percepi ca ducandu-se de rapa tu sa iti pastrezi fericirea. Dar exista aceasta nemultumire permanenta. Romanul bodoganeste, dar are si vocatia sarbatorii, dincolo de cele mari. Ne supara ca imediat ce da o raza de oare romanul iese la mici si bere, dar asta e o chestie tonica, e vorba de entuziasm, de optimism. Pe scurt, suntem un popor destul de optimist, cu mari placeri hedoniste, cu o arta a sarabatorii, dar foarte nemultumit de ce se intampla in jur. Asta ne afecteaza si starea subiectiva de nefericire. “Eu pot sa fiu fericit, dar uitati-va in jur ce se intampla, cum sa fii fericit?”

Care e legatura intre cautarea fericirii si sarbatoarea credintei?
Gabriel Diaconu: Mi-as dori ca oamenii sa inteleaga ca in discutia bucurie versus fericire, cel putin in psihologie si psihiatrie, vedem lucrurile un pic mai clar. Exista o patologie generata de lipsa bucuriei. Pe de alta parte, lipsa fericirii nu are un termen in patologie. Cel mult, observam o criza in identitatea individului. Perioada sarbatorilor e acel moment cand te intalnesti cu obligativitatea de a fi fericit si atunci te simti expus, vulnerabil. Te uiti in stanga si in dreapta, vezi spoiul, zaiafetul, iesitul la iarba verde, petrecutul vecinilor, pe cand tu nu ai asa ceva, ba chiar s-ar putea sa ai altceva – un ceva distinct, o prezenta care se intampla in alta matematica. Omul nefericit e un om care nu traieste doar o lipsa a fericirii. Dorul de a fi fericit e pozitiv, e o speranta sau o melancolie, nu e o nefericire. Omul nefericit are ceva in plus: lipsa sperantei si sentimentul lipsei de ajutor. Omul fara speranta e impins in tarcul nefericirii din care nu se poate scapa: disperarea. Omul care nu are ajutor e captiv, la indemana stihiilor psihotice ale nefericirii.
Cat de mult se mai ajuta oamenii unii pe altii, cat de mult mai speram? Cum spunea domnul Mihailescu, “Eu cu mine o sa fiu OK, chiar daca in jur o sa fie rau”. E si un fel de “sa moara capra vecinului”. Speranta si ajutor sunt cele doua mari lucruri cu care ma voi intalni cand oamenii vin nefericiti la mine.

E legatura intre cautarea fericirii si credinta mai puternica decat zilele acestea?
Vintila Mihailescu: Categoric da, dar as merge un pas mai departe. Pastele e momentul renasterii naturii, pe care toti oamenii din toate colturile lumii, o asteapta cu speranta. De la practicile pagane la cele crestine, oamenii au incercat in aceste momente de trecere sa se asigure de viitor, sa se asigure ca le va fi bine. Ca urmare, ce se intampla in aceste momente de sarbatoare se va intampla tot anul. Toate traditiile spun acelasi lucru: acum se joaca viitorul lumii si al nostru, daca ceva nu merge bine acum, tot restul timpului va merge prost. Asa apare speranta ca in aceste zile sa intampini fericit un nou an. Si eu ma gandesc cu groaza ca s-ar putea sa imi strice cineva sarbatorile, pentru ca atunci am impresia inconstienta ca va fi o catastrofa tot anul. De sarbatori, trebuie sa fii fericit, e o nevoie de previzibilitate: ai convingerea ca lucrurile vor merge bine.

Invierea lui Isus e tot un simbol de speranta si de renastere. Totdeauna a fost aceasta idee, de renastere a vietii. Daca de sarbatori, cand se joaca aceasta renastere, ai stricat-o, atunci se duce totul de rapa.

Ce credem noi ca e fericire?
Gabriel Diaconu: Pentru oamenii care traiesc in comunitati in care vecinii inca mai au nume, strada inca mai are sens, inca te mai stie lumea - pentru ei fericirea e o forma de indiferenta blanda, o negare a catastrofei. Suntem feriti, ordinea celesta functioneaza, totul e OK.Comunitatea regleaza de fapt fericirea, pe care o transforma in trup. In astfel de comunitati fericirea este despre coerenta, sentiment al coerentei, pastrarea ei si respectarea planurilor, cel pamantesc si cel astral.
In orasul mare, in care omul e un anonim iar fericirea e hedonic exprimata sub forma unei bucurii de consum, criza obliga individul sa caute replicarea acestui model. Oamenii isi iau prietenii si fac calatorii exotice, care replica drumul lui Isus in infern de la nivel arhetipal. Si in oras sunt ritualuri, dar mai putin explicitate: se fac mese, se consuma alimente care nu se consuma in mod obisnuit, se spun lucruri care nu se spun in mod obisnuit, se rade, se vocifereaza, se canta, se danseaza. Aceleasi lucruri ca la sat, dar deprivate de sens. E o fericire post-apocaliptica, e un nechezol, oamenii au uitat ce inseamna cafeaua. Individul, din punctul asta de vedere, este un trist. Cineva care il observa isi da seama ca automat el respecta pasii, danseaza pe note, dar nu mai stie muzica.

Vintila Mihailescu: E o imagine cam apocaliptica, nu post-apocaliptica. Am retineri. Pentru prima parte exista si un cuvant romanesc, “randuiala”. Fericirea tine de randuiala, cata vreme facem cele randuite, vom fi cu totii fericiti. Daca cineva greseste, asta afecteaza randuiala, dar se poate repara. In oras, randuiala e a mea, fiecare individ are propria lui randuiala. Ca asta e bine sau nu, nu m-as grabi sa arunc primul cu piatra.
E fericirea mea, am datoria sa caut propria mea fericire, se cauta propria mea fericire si ea e sprijinita de societate. As fi foarte prudent sa vorbesc despre fericire autentica si neautentica: fericirea e ceea ce omul simte ca fiind fericire. E o definite tautologica, dar e singura care respecta ideea de fericire. Altfel, exista riscul sa ai o norma de fericire, care e pana la urma o forma de constrangere. Esti nefericit pentru ca nu esti conform cu reteta. In viata cotidiana eu sunt foarte reticent, e un mic iz de totalitarism in aceasta poveste.

Cum influenteaza viteza lumii actuale cautarea fericirii?
Gabriel Diaconu: Lasa-ma sa raspund printr-o anecdota. Un client de-al meu vine intr-o zi foarte nefericit la cabinet din cauza unui operator de internet care nu venea sa ii cableze noul apartament ca sa aiba acces la net de cea mai mare viteza. Si el era nefericit pentru ca exista un operator in bloc care oferea Internet de mare viteza, dar nu la fel de mare. Asta insemna ca daca si-ar fi dorit sa vada un film ar fi trebuit sa astepte 15 minute, nu 2 minute si jumatate. Era foarte frustrat ca nu are timp sa astepte atat. Am ajuns sa traim presiunea timpului, care nu e data de realitate ci de un gen de exercitiu, de aclimatizare la viata fragmentata.
Daca te uiti la calendarul omului din oras versus calendarul omului din civilizatia rurala, vezi ca are multe sincope: ma trezesc, ma duc la baie, ies pe strada, stau in trafic, am 5 semafoare, intru la birou, iau 3 lifturi, intru in 7 birouri, trimit 20 de mailuri. Sunt multe fragmente care supun creierul din ce in ce mai mult la multi-tasking. Pentru persoana care traieste orologiul naturii, lucrurile decurg un pic mai logic unul din celalalt. Dificultatea de a obtine fericire pleaca si din fragmentarea, atomizarea vietii omului in oras, din caracterul ei cacofonic: foarte repede treci de la un mail la un semafor. Or timpul de procesare in creierul uman, chiar daca noi il laudam ca e foarte mare, nu e chiar atat de mare. Raman conflicte pe care individul cauta sa le rezolve, care il consuma si in cele din urma il uzeaza.

E viteza parte a randuielii sau mai degraba strica randuiala?
Vintila Mihailescu: E total iesita din randuiala. E trecerea de la calendar la agenda. Niciunul dintre noi nu-si mai organizeaza timpul in functie de calendar, ci de agenda, fara ea nu stim nici macar cine suntem. Aici as mentiona doua lucruri: putem sa ne referim la rata de schimbare tehnologica care ne domina si fata de care suntem tot mai dependenti. Te adaptezi sau mori, daca nu tii ritmul, intri in categoria de loseri. Nici nativii digitali nu pot toti sa tina ritmul. E o goana vitala, daca nu tii ritmul iesi din joc. Pe de alta parte, avem dezvoltarea personala – un lucru care e necesar, dar eu am propriile rezerve. Eu nu mai stiu ce sa fac cu mine ca sa fiu fericit, multumit, implinit. E o marfa: cat ma costa fericirea? In momentul in care fericirea devine un produs, la care ai acces platind, asta te infantilizeaza foarte mult. Trebuie sa treci prin propria suferinta ca sa ajungi la fericire.

Si atunci cum vedeti noua “randuiala”?
Vintila Mihailescu: Nu as mai folosi termenul de randuiala, fiindca nu mai e o ordine comuna. Din punct de vedere al stiintelor sociale, traim niste vremuri foarte interesante, nu ai timp sa te plictisesti. Romania e la o rascruce, ne ducem spre cyborg, o luam pe aceasta cale pe care ne-am inscris cu toate aceste dependente, fragmentari, sau incepem sa avem niste reactii de compensare?

Gabriel Diaconu: Exista pericolul ca oamenii sa creada ca fericirea e ceva al lor, ceva individual. Cred ca am clarificat ca nu poti vorbi de fericire in afara comunitatii, a grupului uman, a colectivului. Atata timp cat omul apartine unui domeniu din care nu face doar el parte, poate explora, in compania altor oameni, semnificatia, intelesurile, trairile. In singuratatea lui nu va putea exista fericirea despre care am vorbit noi astazi. Poate altceva.